Dreptul de a fi eutanasiat

● Acum cîteva luni, un deţinut dintr-o închisoare belgiană a fost eutanasiat la cerere. Omul fusese condamnat la o pedeapsă cu detenţie îndelungată. Suferind, bolnav de o boală încurabilă, el a solicitat în repetate rînduri dreptul de a-i fi curmate suferinţele şi de a muri cu demnitate. În cele din urmă, după ce mai multe comisii au constatat că în acest caz sînt îndeplinite toate condiţiile legale, cererea condamnatului a fost aprobată şi executată. Penitenciarul a făcut public acest caz de abia recent – şi a stîrnit noi dezbateri pe marginea legii care le permite belgienilor să renunţe la viaţă. E un subiect sensibil, tratat cu pasiune de mediile europene. Dacă toate resursele de asistenţă pentru viaţă s-au epuizat, trebuie să existe măcar opţiunea morţii asistate – spun bolnavii şi susţinătorii liberalizării eutanasiei. Pe de altă parte, cei care se împotrivesc legalizării acestui gest extrem susţin că statul, prin politicile sale de îngrijire medicală, e obligat să facă totul pentru a-şi ţine în viaţă cetăţenii – neîndeplinirea acestei atribuţii esenţiale ar fi deci o formă de abdicare, o responsabilitate mult prea grea pentru societate în întregul ei.

Cazul condamnatului belgian pune însă şi alte probleme, dincolo de „etica vieţii“. Are dreptul un om privat de libertate să facă această alegere? Şi, dacă numeroasele comisii care au avizat hotărîrea condamnatului au greşit, mai poate fi folosit cazul drept precedent? Şi, oricum, nu este această eutanasie un soi de „scutire“ de pedeapsă, o formă de eliberare a celui condamnat? Boala şi „moartea frumoasă“ sînt oare pedepse suficient de grave pentru a compensa faptele comise? Disputa e extrem de vie şi de actuală, căci s-a aflat că un alt condamnat bolnav incurabil, închis deja de 27 de ani pentru două crime, a solicitat eutanasia. Comisiile care l-au vizitat pînă acum susţin că şi acesta întruneşte toate condiţiile pentru a primi dreptul de a fi eutanasiat.

Ambele cazuri sînt urmărite cu atenţie din Franţa şi din Germania, state în care moartea asistată nu e legalizată. Organizaţii civice şi religioase, se află într-o permanentă confruntare pe marginea dreptului de a trăi şi/sau de a muri. După Olanda, Belgia a fost al doilea stat din lume care a legalizat eutanasia (în mai 2002). Între timp, ambele state şi, mai nou, şi Elveţia, au adus nenumărate amendamente legislaţiei, astfel încît recursul la eutanasie să fie mai simplu. În Belgia au fost înregistrate anul trecut 1133 de cazuri de eutanasie: un pic peste 1% din numărul total al deceselor din această ţară o reprezintă eutanasia. Numărul celor care au recurs la moarte asistată a fost în continuă creştere peste tot în ţările în care s-a legalizat eutanasia; astfel încît cei care se opun eutanasiei condamnă acest „turism mortuar“.

● Dezbaterea actuală cu privire la dreptul de a muri – de fapt, la dreptul de a recurge la sinuciderea asistată sau la eutanasie – ajunge la argumente paradoxale. Pe de o parte, nu face decît să deplaseze, într-o manieră asumată sau nu, vechea opoziţie dintre păgîni şi credincioşi, care aruncau, după bunul plac, aceleaşi argumente: frumuseţea (sau eroismul), onoarea (sau demnitatea) şi suveranitatea (sau libertatea) oamenilor – pentru unii, a lui Dumnezeu – pentru ceilalţi. Pe de altă parte, mizele chestiunii depăşesc capacităţile acestor instrumente de judecată. Pierre Zaoui, profesor de filozofie la Universitatea Paris VII-Diderot, specialist în opera lui Spinoza, autor, printre altele, al unei cărţi intitulate La traversée des catastrophes (Seuil, 2010), e de părere că e momentul să se limpezească apele, să se facă distincţia între sinucidere şi eutanasie. Într-un articol din Le Monde, profesorul explică şi de ce. Eutanasia ar fi adus o transformare radicală a modelului morţii. Modelul suicidului, din Antichitate la romantici, este „moartea frumoasă“ (kalos thanatos), adică moartea eroică pe cîmpul de luptă. Sinuciderea e un mod de a evita o moarte groaznică, în acest fel de a muri există o frumuseţe incomparabilă, cvasi-divină, cvasi-eternă a corpului care se prăbuşeşte în glorie. Empedocle aruncîndu-se în Etna sau Seneca tăindu-şi venele înainte să fie prins de oamenii lui Nero – cîteva exemple pe care le dă Zaoui. În schimb, modelul „morţii fericite“ sau „blînde“ (eu-thanatos) este boala, adică suferinţa, handicapul, absenţa teribilă a frumuseţii şi dorinţa omului – lipsită de glorie – de a pune capăt tuturor acestora. Nu-i o moarte ruşinoasă, dar nici glorioasă nu e.

Tocmai acest nou model schimbă totul, spune Zaoui. E vorba de a lăsa ce e frumos de partea vieţii şi celor sănătoşi. Nu cauţi onoarea universală prin moarte, ci eviţi dezonoarea unei vieţi care nu are nimic cu universalul şi a cărei valoare nu poate fi judecată decît de fiecare, în particular. Altfel spus, societăţile care autorizează eutanasia (fără s-o glorifice) sînt poate mai respectuoase în ceea ce priveşte valoarea vieţii decît cele care o interzic; pentru că ele respectă viaţa nu ca pe o valoare universală, ci ca pe un bun concret – ceea ce presupune inclusiv faptul că, uneori, poate avea însuşiri bune, alteori poate fi crudă, dureroasă.