„Am avut întotdeauna o atitudine publică şi critică“ – interviu cu artiştii Lia şi Dan PERJOVSCHI

Artiştii vizuali Lia Perjovschi şi Dan Perjovschi şi dirijorul Yoel Gamzou sînt laureaţii celei de-a cincea ediţii a Premiului „Prinţesa Margriet“ al Fundaţiei Culturale Europene. Ceremonia de decernare a premiilor va avea loc pe 19 martie 2013, la Bruxelles, în prezenţa Alteţei sale Regale Prinţesa Margriet a Olandei. Premiul „Prinţesa Margriet“ se decernează anual, începînd din 2008, artiştilor, intelectualilor şi activiştilor culturali europeni a căror muncă demonstrează „importanţa culturii în construirea unei Europe democratice şi cuprinzătoare.“ 

Premiul „Prinţesa Margriet“ vă este conferit (şi) pentru proiectele artistice comune. Care sînt acestea? 

: Atelier deschis, strategiile de supravieţuire, depozitul de la Sibiu – pentru că am rămas aici să construim. Dan Perjovschi: Platformele-proiect create de Lia, Arhiva de artă contemporană, Centrul de Analiza Artei şi, acum, Muzeul Cunoaşterii au funcţionat ca zone de dezbatere, educaţie alternativă sau rezistenţă critică. Împreună sau independent, ne-am folosit succesul şi experienţa internaţională ca să schimbăm lucrurile în interior. Ne-am spus întotdeauna părerea şi am suportat consecinţele. Pe vremuri, boicotam singurul muzeu de artă contemporană plasat, nefericit, în Palatul Parlamentului. Acum boicotăm şi ICR-ul naţionalizat şi provincializat. N-am plecat şi nu ne-am ascuns. Am avut întotdeauna o atitudine publică şi critică.

Multe dintre intervenţiile dvs., domnule Perjovschi, par datate: ele se referă la chestiuni de actualitate sau, adesea, la subiecte locale (româneşti). Şi totuşi, ele au succes universal. Cum vă explicaţi că funcţionează în spaţii culturale diferite? Cum vă explicaţi că ţin şi după ce au fost create? 

: În România desenez despre România şi restul lumii. Iar cînd sînt în lume, desenez despre lume. Plec de la ceva citit în ziar, auzit la TV sau văzut pe stradă, dar extrag ceea ce poate fi valabil peste tot, astfel încît un desen din Hong Kong să-l pot redesena pe un zid în Paris sau Hamburg. Dacă Vaca Nebună se crede Cal, posibil ca lumea să localizeze şi tragedia de acum nişte ani, dar şi manipularea de piaţă de azi, nu? Iar dacă acest mesaj nu e receptat, atunci măcar ideea de consum global (ambalat aici, etichetat acolo şi vîndut dincolo) să fie clară... 

Aţi remarcat alterări ale sensului atunci cînd aţi reprodus o lucrare în alt loc decît cel pentru care a fost concepută iniţial? 

.: Da. Se întîmplă uneori şi în acelaşi oraş sau pe acelaşi zid. Omenii înţeleg ceea ce fac în funcţie de ce bază culturală sau politică au. Publicul îşi recunoaşte propriile idei. Nu văd desenele mele, ci pe ale lor. Desenul în care un occidental nu ştie dacă femeia din faţa lui este îmbrăcată în burka sau nigab, şi nici ea nu ştie dacă el poartă Levi’s sau Diesel va fi înţeles cu nuanţe diferite la Köln, New York sau în Emiratele Arabe Unite. Dar ideea de ignoranţă culturală reciprocă va rămîne... E adevărat că unele desene sînt universal valabile pentru că descriu capitalismul global, care are reflexe identice, şi în Japonia, şi în Macedonia, şi în Elveţia. De exemplu, desenul în care blugii rupţi (deci trendy) costă mai mult decît cei întregi. 

Din 1999 publicaţi în revista 22 scurte note şi comentarii despre actualitate la rubrica „Vis-à-vis“. De ce aţi simţit nevoia să ţineţi această cronică scrisă a evenimentelor sociale, politice etc.? 

: A început ca un experiment şi a devenit o rubrică clasică. Gabriela Adameşteanu m-a pus să scriu. Rodica Palade m-a preluat şi dus mai departe. Să vedem ce zice Armand Goşu, acum. Rubrica mea are şase cuvinte şi este varianta textuală a conciziei şi umorului din desene. De ce? Pentru că unele lucruri pur şi simplu nu pot fi desenate. 

Nu vă îngrijorează că arta performativă pe care o practicaţi e atît de efemeră? 

: În cazul meu, efemer este doar „spectacolul“, partea mea de „entertainment“. În rest, nici un desen (de fapt nici o idee) nu dispare. Fiecare proiect al meu înseamnă un carnet-obiect în care s-au născut toate desenele de pe pereţi. Am peste o sută. Deşi mare parte din arta mea se şterge, există proiecte paralele şi consistente care rămîn. Şi uite aşa efemer cum sînt, mă găseşti în colecţiile MoMa, Tate Modern, Centre Pompidou, Ludwigsmuseum sau Moderna Museet, adică în principalele muzee mondiale. Asta ca să înţeleagă şi domnul Marga de la Institutul Cultural Român că definiţia operei durabile e un picuţ mai complicată. Ca iniţiatoare a Centrului de Analiză a Artei, ce ne puteţi spune despre evoluţia artelor vizuale din România, din ultimii zece ani? Şi-au găsit artiştii contemporani un public pentru ceea ce au de transmis? L.P.: Aici nu, afară da. Aici nu, pentru că publicul nu este educat, informat, nu are adresă fixă (cu exceptia MNAC în Palatul Parlamentului). 

Spaţiile de expoziţie apar şi dispar, sînt improvizate (nu se văd, sînt mici, sînt în subsoluri, în clădiri abandonate, miros urît...). În România, artiştii nu au public (sau este un public mic de specialişti), dar au subiecte. Este incredibilă radiografia pe care o fac contextului lor – dacă cineva vrea să privească (nu mă refer la artiştii comerciali, ei au colecţionari şi fac bani).

De bine, de rău, artiştii contemporani şi-au creat singuri spaţii de expunere şi reţele. A apărut o masă critică de artişti valoroşi. S-a schimbat în vreun fel relaţia dintre artişti şi instituţiile publice? 

: Da, cred că acesta-i marele atu al artistului, în asta constă valoarea lui: creează posibilităţi, soluţii. Relaţia dintre artişti şi instituţiile publice s-a schimbat puţin, dar este departe de ce ar trebui să fie.

Există o solidaritate a artiştilor români în jurul unor principii sau valori? 

: Poate. Puţină. Şi în condiţii excepţionale... 

: Există mai ales pe teme activiste (Hala Matache, Roşia Montană etc.). Pe subiecte culturale sau de atitudine culturală e mai greu. Dacă se întîmplă e mai ales din cauza subfinanţării cronice. Aşa s-a înfiinţat, de pildă, Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, Fabrica de Pensule de la Cluj, Coaliţia Sectorului Cultural Independent etc. Ele nu sînt rodul vreunor enorme viziuni culturale, ci mai ales rezultatul unei disperări existenţiale. 

Dacă ar fi existat o reacţie mai compactă a artiştilor, dar mai ales a instituţiilor publice, n-ar fi dispărut atîtea proiecte bune sau poziţii individuale. Apropo de solidarizare: mulţi din cei care şi-au pus în vară papion colaborează acum cu noul ICR. Penibil.  

A consemnat Matei MARTIN 

Foto: A. Sanchez