Sărac, dar militant
După ce două decenii la rînd oraşul Berlin a promovat politici urbane ecologiste, de protejare a patrimoniului şi de sprijnire a artiştilor, primăria dă semnale că e deschisă pentru proiecte imobiliare de anvergură. Oraşul pe care primarul Klaus Wowereit îl vedea „sărac, dar sexi“ e acum prea sărac ca să-şi mai permită să refuze avansurile investitorilor. Nenumărate parcele neconstruite au tot aşteptat să fie folosite. Pînă nu de mult, avizele s-au dat greu, primăria a pus condiţii restrictive, descurajante. La jumătatea anului trecut, primăria şi-a schimbat optica: se încurajează dezvoltarea imobiliară.
E o schimbare cam prea abruptă pentru berlinezi. Vă daţi seama: sute de terenuri mari folosite ca spaţiu public urmează să intre în sfera privată. În locuri în care nu era nimic, o să crească blocuri. Agitaţie mare, mai ales în rîndul tinerilor şi artiştilor – beneficiarii acestei nemaintîlnite (în alte capitale) libertăţi de mişcare.
Primul proiect mare aduce nu numai controverse, ci şi demonstraţii de stradă. În chestiune e East Side Gallery, adică o galerie stradală, o serie de desene pe un fragment de un kilometru de zid, de-a lungul rîului Spree, în Friedrichshain-Kreuzberg. Zidul ar urma să fie reamplasat pentru ca proprietarul terenului din spate să poată construi. Oamenii au ieşit în stradă imediat ce proiectul a fost anunţat public.
Memorialul acesta nu e însă tocmai un spaţiu al memoriei. Ci mai degrabă un obiectiv turistic şi-un loc de întîlnire pentru artişti urbani, activişti de tot felul şi hipsterime. Zidul adevărat n-a trecut pe aici – ceea ce a rămas e doar un rest al zidului interior (Hinterlandmauer). Bucăţile (originale) din graniţa de beton ce despărţea cele două oraşe au fost păstrate pentru a fi conservate şi pentru a masca terenul viran de pe malul rîului Spree. Desenele în grafitti sînt post-1990. Ele reprezintă un proiect comun al uniunilor de artişti din Est şi din Vest. Sînt anticomuniste, anti-RDG, anti-URSS, dar nu au forţă subversivă. Sînt doar nişte amintiri din epoca de tranziţie (încheiată în Germania) care au o valoare în cultura pop. Pe multe dintre aceste desene realizate de artişti consacraţi s-au aşternut altele, făcute de tot felul de grafferi anonimi. Unele dintre fresce sînt avariate din cauza intemperiilor, altele sînt vandalizate. Autorităţile locale se tot chinuie ba să le restaureze, ba să le înlocuiască. Însă artiştii refuză nu numai să picteze, încă o dată, opera originală, ci şi ca desenele lor să fie refăcute de artişti-restauratori: e artă urbană, rostul ei e să comunice cu oraşul, iar vandalismul, chiar dacă distruge originalul, face parte din acest dialog. Pe scurt, situaţia e încurcată...
Cei şase mii de protestatari (artişti urbani, activişti, dar şi numeroşi turişti – după cum anunţă Frankfurter Allgemeine Zeitung) se opun cu vehemenţă distrugerii sau reamplasării zidului. Acest război se poartă pe mai multe fronturi şi totul e transmis, live, la TV. Dezvoltatorul imobiliar care a obţinut dreptul de a construi are nevoie de acces la terenul pe care îl deţine. Pentru realizarea unui nou pod pietonal peste Spree – proiect mai vechi, consfinţit printr-un referendum local – e, iarăşi, nevoie de înlăturarea unor părţi din zid. Că autorităţile locale nu sînt în stare să conserve operele de artă e un lucru dovedit – toate sînt alterate, multe sînt vandalizate, unele sînt de-a dreptul de nerecunoscut. Acestea ar fi trei argumente solide pentru înlăturarea zidului şi reamplasarea galeriei în altă parte. Însă şi „conservatorii“ au argumente: acesta e cel mai lung fragment din zid păstrat – e un monument istoric original care trebuie conservat ca atare. Iar picturile de pe zid – aşa şterse de ploi şi vandalizate cum sînt – au o certă valoare documentară şi estetică. Zidul contează mult mai mult decît interesele economice. Contrele se ţin lanţ. Autorităţile răspund că şi cluburile, şi barurile din zonă – care mobilizează populaţia împotriva proiectului – reprezintă tot nişte interese economice. Da, se răspunde, numai că în cazul de faţă vorbim despre spaţii publice, nu de nişte locuinţe private.
