Poziţia filmului pe piaţa românească

Nu e de mirare că succesul de la Berlinale al filmului Poziţia copilului, regizat de Călin Netzer, a stîrnit atîta vîlvă în presa din România. Mai toate televiziunile au transmis ştirea, i-au dedicat emisiuni speciale, au difuzat interviuri cu regizorul, producătoarea şi artiştii; ziarele au tipărit comentarii pe prima pagină; iar reţelele de socializare s-au umplut de mesaje de felicitare. Era şi firesc: recunoaşterea şi confirmarea valorii sînt semne de normalitate; victoria într-o competiţie strînsă are de ce să emoţioneze. Păcat, însă, că bucuria aceasta nu este dublată şi de un autentic interes pentru festivalul de la Berlin, de care gazetele generaliste nu se prea sinchisesc, dacă nu e selectat şi vreun film românesc. Păcat că, în România, filmul românesc nu face săli pline nici măcar atunci cînd este premiat (cel puţin aşa s-a văzut în ultimii ani). Sîntem în faţa unei efuziuni ipocrite: ne bucurăm pentru un premiu obţinut de Netzer de parcă l-am fi cîştigat noi înşine, dar nu demonstrăm un interes autentic pentru film.

Pe de altă parte, pe cît s-au arătat de măgulite de cîştigarea acestui premiu „pentru cinematografia românească“, pe atît de nepăsătoare sînt autorităţile de a finanţa şi promova producţia cinematografică locală. Vasta reţea de cinematografe existentă la începutul anilor ’90 a fost schilodită. Pînă şi oraşe mari au rămas fără săli. În cele puţine cîte au mai rămas, rulează doar block-bustere, căci – cam asta e mentalitatea – e economie de piaţă, deci inclusiv cinematografele trebuie să facă bani. De ani de zile, cineaştii români – cei cu premii internaţionale, dar şi cei care doar aspiră la ele – se plîng pe toate tonurile de această problemă, pînă la urmă administrativă. Şi mereu li se răspunde invocîndu-se o terminologie care, în Europa occidentală, nu mai e de multă vreme folosită în administraţia culturală: concurenţă, libertate economică, piaţă etc. Artiştilor li se cere să opereze ca în America, pe o „piaţă“ ca România. Premiile internaţionale – obţinute, de cele mai multe ori, tocmai pentru îndrăzneala estetică, pentru subiectele sensibile, pentru poveştile delicate – sînt un criteriu de performanţă, inclusiv în ochii administratorilor culturali. Care însă nu înţeleg, mai departe, că, tocmai pentru că au calităţile apreciate la festivaluri, filmele acestea nu pot face performanţă şi într-un sistem comercial. În Europa occidentală, nu poţi produce filme cu adevărat valoroase fără o susţinere solidă din partea statului.

Alt paradox. Am urmărit cîteva declaraţii ale directorului Centrului Naţional al Cinematografiei: „intrăm în lumea bună a filmului internaţional“; „România, iată, produce valori culturale, care sînt apreciate ca atare“, a spus Eugen Şerbănescu. Pentru el, încă un premiu cîştigat de Călin Netzer înseamnă încă o recunoaştere a meritelor industriei de film din România. Ca şi cum instituţiile de aici ar avea vreun merit. Sigur, la un calcul strict contabil, poate are şi dreptate: bani puţini, premii multe – adică megaperformanţă a instituţiei care a ştiut, nu-i aşa, să repereze exact valoarea şi s-o finanţeze fix cît să poată ieşi la iveală. Evident, un raţionament absurd. Căci subfinanţarea îi obligă adesea pe regizori la compromisuri dificile. Cît despre reperarea valorilor – tocmai acesta e şi unul dintre reproşurile pe care le fac cineaştii instituţiei finanţatoare: că nu reuşeşte să formuleze criterii relevante. Performanţele celor puţini care mai fac film în România sînt meritorii şi remarcabile. Performanţele „sistemului“ sînt întîmplătoare şi reduse. (Nu-i un paradox că tocmai filmul recent premiat obţinuse un punctaj de 6,34 la concursul de scenarii al CNC?)

Încă un paradox. În condiţiile în care în România se produc anual vreo 20 de filme de lungmetraj, se mai poate vorbi de-o „industrie cinematografică“ sau de „cinematografie românească“? Cît de vizibile – în ţară sau în străinătate – pot fi aceste filme puţine, dar valoroase, dacă n-au în spate alte multe zeci de filme pentru marele public, producţii care să suţină, pe o „piaţă“ (dacă acesta e cuvîntul de ordine) brandul nou construit?

P.S. Începînd cu 8 martie, filmul Poziţia copilului intră în cinematografele româneşti. Ne vedem în sală, da?