Iniţiativă cetăţenească împotriva mogulilor

România a urcat cinci locuri în clasamentul privind respectarea libertăţii presei, realizat de organizaţia Reporters sans Frontières. Raportul publicat la sfîrşitul lunii ianuarie arată că România se situează printre ultimele ţări din Uniunea Europeană în acest clasament. Raportul constată, în general, o evoluţie negativă a situaţiei presei, inclusiv în Europa. În realizarea acestui clasament, RSF urmăreşte şase citerii pentru fiecare ţară: pluralismul, independenţa media, autocenzura, cadrul legal, transparenţa şi infrastructura mass-media. Fiecare ţară obţine o notă de la 0 la 100 (0 fiind „situaţia ideală“). Punctajul mai bun înregistrat în raportul de acum (documentul se referă la situaţia din anul precedent) a trecut neobservat şi aproape necomentat de presa din România. Să se fi ameliorat, într-adevăr, situaţia presei din România în anul cu poate cele mai crîncene bătălii politice, după un referendum eşuat, o vară politică fierbinte şi alegerile parlamentare?

La scurtă vreme după apariţia raportului RSF, un alt raport vorbeşte, dintr-o perspectivă diferită, despre presa din România. În raportul Comisiei Europene (MCV) cu privire la starea justiţiei se arată că au existat numeroase „sesizări cu privire la intimidarea sau hărţuirea unor persoane care deţin poziţii-cheie în justiţie sau în instituţiile anticorupţie, inclusiv ameninţări şi campanii de presă.“ Purtătorul de cuvînt al Comisiei, Mark Gray, a precizat că a existat „nu un caz, ci un număr de cazuri în care lucrurile au trecut dincolo de o anumită limită.“ El a explicat că acuzaţiile din raport nu-i vizează direct pe jurnalişti. Semnalul de alarmă s-ar referi mai degrabă la instituţiile de presă care au orchestrat aceste campanii împotriva unor personaje importante din Justiţie. Gray le-a reproşat politicienilor că nu au fost în stare să oprească aceste derapaje. Paragraful din raportul MCV referitor la campaniile de presă împotriva Justiţiei a fost comentat, pe larg: această remarcă ar fi o tentativă de încătuşare a libertăţii jurnaliştilor. Instrumentalizarea (sau politizarea) raportului, inclusiv a acestor consideraţii despre rolul presei în războiul politic, nu a fost un fenomen surprinzător pentru cei care cunosc mass-media din România. Reacţiile, previzibile, acopereau întru totul interesele politice ale patronilor de presă. Şi prin felul în care a fost „acoperit“ acest subiect s-a văzut că libertatea jurnaliştilor e, de fapt, nu numai fragilă, dar şi relativă.

Problema, de fapt, nu e doar românească. Şi, din cîte se pare, nici nu poate fi rezolvată doar prin autoreglementare. Standarde şi criterii europene există pînă şi în acest domeniu, însă ele nu sînt aplicate unitar şi nici nu vizează toate aspectele meseriei de jurnalist. Moguli există peste tot, şi toţi mogulii de presă au şi interese politice, economice etc. Dincolo de aspectele „tehnice“ ale chestiunii, e evident că cetăţenii vor să se informeze corect, vor să aibă acces la ştiri fără E-uri. Ce pot face pentru a le obţine? Iniţiativa Cetăţenească Europeană pentru Pluralism în Mass-Media (EIPM) şi-a propus tocmai asta: să pună pe agenda Comisiei Europene un set de reglementări pentru presă. Acest mecanism de consultare nu a fost încă pus în practică, dar el există în UE: dacă pe parcursul unui an se strîng cel puţin un milion de semnături în şapte state membre, Comisia e obligată să adopte un text legislativ în favoarea iniţiativei cetăţeneşti. Care urmăreşte: 1) măsuri legislative eficiente pentru evitarea concentrării proprietăţii în mass-media şi publicitate; 2) garantarea independenţei organismelor de reglementare în mass-media, care să aibă o componenţă diversă, din punct de vedere social, şi echilibrată, din punct de vedere politic şi cultural; 3) definirea clară a conflictului de interese în proprietatea asupra mass-media; 4) obligaţia impusă presei scrise, audiovizuale şi online de a furniza unei autorităţi naţionale specializate informaţii detaliate referitoare la structura de proprietate, pînă la nivel de persoană.

Nici una dintre aceste revendicări nu este acoperită de vreo lege în România. Iar situaţia presei de aici este atît de tulbure tocmai pentru că „mogulii“ se învîrt şi prin politică, şi în afaceri, tocmai pentru că instituţiile de reglementare sînt politizate, tocmai pentru că nu există prevederi clare care să sancţioneze conflictul de interese şi tocmai pentru că, adesea, patronii trusturilor mass-media sînt necunoscuţi. Dacă această iniţiativă cetăţenească reuşeşte, va fi o adevărată revoluţie.