„Dialog în spațiul public“ – acesta e titlul unuia dintre proiectele pregătite special pentru Anul culturii chineze în Germania. Acest festival care se întinde pe toată durata anului, în cadrul căruia au fost planificate evenimente în mai multe orașe germane, este organizat de Institutele „Confucius“ și de Ministerul Culturii din China.
Spania nu are nici pe departe cultura protestului din Franţa. Micile conflicte de muncă se negociază repede, înainte să se ajungă la grevă. Revendicările „mari“, dacă au sprijin popular, îşi găsesc şi ele soluţii, conflictele de stradă madrilene sînt mai potolite decît marile demonstraţii pariziene.
E greu de spus, privind dinspre Est, dacă politicile culturale ale Franţei îşi ating toate obiectivele. Franţa promovează de ani buni „excepţia culurală“. Produsele culturale nu sînt mărfuri oarecare, motiv pentru care implicarea statului în producţia, difuzarea şi promovarea lor e legitimă.
O librărie minusculă, pe strada Luterană. Ai putea trece prin faţa vitrinei fără să-ţi dai seama ce comori ascunde. O firmă discretă care spune multe şi puţine despre ce se află înăuntrul magazinaşului de vreo 12 metri pătraţi: International Bookshop. Te întîmpină o femeie frumoasă şi zîmbitoare. Cauţi o carte anume? Ai nevoie de-o recomandare? Vanessa Zigmund ştie cîte ceva despre fiecare carte din librărie. N-ai cum să ieşi de-acolo cu mîinile goale.
Şeicii din Emiratele Arabe sînt tot mai interesaţi de arta occidentală. Cumpără (aproape) orice, fără prea mare pricepere, dar cu foarte mulţi bani. Pînă în 2017, la Abu Dhabi se va construi o insulă gigantică – un fel de „Museuminsel“ (după modelul berlinez) cu cinci clădiri, printre care „filiale“ ale muzeelor Luvru şi Guggenheim.
De 42 de ani, Arles este capitala fotografiei. În fiecare vară, „Les rencontres photographiques“ îi aduc în micul orăşel din sudul Franţei pe cei mai importanţi artişti vizuali din lume. De la Henri Cartier-Bresson la Nam June Paik, de la Brassai la Peter Lindbergh – nici un artist fotograf consacrat nu a ratat aceste întîlniri.
Pînă nu de mult era cel mai popular dintre toţi primarii Germaniei. Acum începe să piardă teren. Nu pentru că ar fi făcut altceva decît a promis. Nici pentru că n-a făcut destul. Ci pentru că n-a făcut la timp. Lună de lună, Klaus Wowereit (SPD) pierde puncte de popularitate în sondajele de opinie şi, pe deasupra, îşi trage şi partidul în jos.
O dată la cinci ani, Kassel devine capitala artelor vizuale. Din 9 iunie pînă la jumătatea lunii septembrie, micul oraş german găzduieşte a treisprezecea ediţie a expoziţiei Documenta. E un muzeu de 100 de zile. Nu e tocmai cea mai fericită dintre ediţii. Cea care o coordonează, Carolyn Christov-Bakargiev, a fost criticată, ba chiar boicotată.
În anii ’90, primul lucru care m-a şocat a fost cerşetoria. Fenomenul căpătase nişte proporţii stranii, nemaivăzute. Era ca şi cum pînă atunci nu ar fi existat săraci, ca şi cum, brusc, ar fi apărut mii de oameni care nu mai puteau supravieţui decît din mila altora. Strategiile cerşetorilor se bazau pe deschiderea religioasă.
Tena koe. Kei te pehea koe? Adică: „Bună. Ce faci?“. Anul acesta, la Tîrgul de Carte de la Frankfurt învăţăm limba ma¯ori. Ţara invitată e Noua Zeelandă. Iar guvernul acestei ţări şi-a propus să popularizeze la Frankfurt cultura şi limba indigene. Oferta e pe cît de interesantă, pe atît de contestată.
Democraţia e bună, dar nu-i la fel pentru toţi. Există discrepanţe mari între ce se presupune a fi democraţia şi felul în care regimurile politice aplică principiile democratice. La marginea dinspre Est a Uniunii Europene dezvoltarea democraţiei stagnează.
De fiecare dată cînd vine vorba de literatura pentru copii se aud aceleaşi lamentaţii: editorii spun că nu prea găsesc poveşti potrivite, iar autorii se plîng că nu le sînt publicate cărţile. În librării, oferta e în acelaşi timp diversă şi monotonă: aceleaşi cărţi pentru cei mici, viu colorate, "importate" de la cine ştie ce editură străină care a dat lovitura; aceleaşi serii de aventuri, scrise parcă după reţetă, care au succes peste tot; acelaşi Harry Potter, ale cărui peripeţii apar a
Pînă nu de mult, oamenii de litere tremurau de frica noilor medii şi a computerelor: o să dispară cărţile, spuneau. Între timp, editorii au încercat să se adapteze: au publicat cărţi în formate noi, au pus la punct sisteme de difuzare a cărţii bazate pe Internet, au inventat noi reguli legate de copyright – în fine, au transformat ameninţarea în oportunitate.
A început Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. E al treilea festival ca amploare, după cele de la Edinburgh şi Avignon. E, totodată, şi unul dintre puţinele festivaluri de la noi care şi-au cîştigat, într-un timp relativ scurt, un format propriu: are ştaif, dar şi o largă deschidere spre public, e elitist&popular, mainstream cu numeroase accente underground.
Thilo Sarrazin e un personaj omniprezent în viaţa publică a Germaniei. Face ce face şi reuşeşte mereu să surprindă, să enerveze, să vexeze. Spre deosebire de alţi (foşti) actori politici care au călcat pe bec şi au rămas izolaţi, Sarrazin se bucură în continuare de atenţia presei şi a publicului.
Nici în vis nu ne-am fi putut imagina că în România e ca în America. Şi uite că se întîmplă în realitate. E adevărat, doar într-un fragment îngust al realităţii – şi acela nici măcar nu reprezintă cea mai bună parte a SUA. Nu e neapărat un semn de progres al României, ci mai degrabă o involuţie americană. Vorbim de libertatea presei.
Monumentele sînt mai ceva ca nişte fiinţe vii. Prezenţa lor în viaţa publică incită sau deranjează, iscă dispute, stîrneşte pasiuni. Sînt mereu acolo, pe soclu sau la colţ de stradă, ne aşteaptă cu un zîmbet senin sau cu o grimasă severă. Orice ai face, nu le poţi ignora.
Pe 10 iunie mergem la vot. Dacă trendul se menţine, probabil că prezenţa la urne va fi mai mică decît la precedentele alegeri. Oricum, mobilizarea oamenilor la alegerile pentru primărie e, în general, mai scăzută decît pentru scrutinurile parlamentare sau prezidenţiale.
Expresia îi aparţine lui Klaus Wowereit, primarul Berlinului şi vicepreşedintele SPD. În 2001, cînd a obţinut primul mandat, situaţia oraşului era destul de tristă. Zonele industriale de la periferia fostului Berlin de Est erau moarte, numeroşi cetăţeni ai fostei republici socialiste plecaseră în oraşele din Vest, centrul oraşului era nerenovat etc.
„Superangebot“ e, probabil, unul dintre cuvintele preferate ale germanilor. Cînd îl văd scris pe o vitrină sau deasupra unui raft în magazin, nemţii aproape că uită ce-i disciplina şi se îmbulzesc, zgomotos, să pună mîna cît mai repede pe marfa vîndută la preţ de nimic. Un singur cuvînt are o putere de seducţie mai mare: superlativul în materie de vînzări e „gratis“.
Unul dintre cei mai buni dramaturgi români contemporani e absolvent de Fizică. Rigoarea şi spiritul critic ale savantului sînt şi însuşirile autorului dramatic Vlad Zografi. Textele sale au ceva din precizia unui tratat; şi vorbesc despre lucruri accesibile doar celor care vor să înţeleagă mai mult. Acelaşi Vlad Zografi este şi coordonatorul colecţiei de cărţi de ştiinţă de la Editura Humanitas.
Teatrul Odeon din Bucureşti a găzduit luni seară cea de-a douăzecea ediţie a galei premiilor UNITER. Cel mai bun spectacol al anului trecut a fost desemnat Ultima zi a tinereţii, în regia lui Yuri Kordonsky, de la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu. Premiul pentru regie i-a fost acordat lui László Bocsárdi, pentru Caligula, de la Teatrul „Marin Sorescu“ din Craiova.
N-au doctrină şi ideologie clare, sînt dezorganizaţi pînă aproape de anarhie, sînt conduşi de lideri informali şi, totuşi, urcă repede în sondaje şi cîştigă tot mai mult încrederea populaţiei. Partidul Piraţilor a fost revelaţia ultimelor alegeri în landul Berlin (unde a obţinut 9% din voturi).
Complicată mai e şi meseria asta de scriitor. Mai ales cînd scriitorul e angajat politic. Este cazul lui Günter Grass, de pildă, un intelectual foarte activ pe scena publică. A fost unul dintre promotorii Reunificării Germaniei după 1990, lider al stîngii, comentator şi actor al tranziţiei.
At your service. Art and Labour – acesta e titlul expoziţiei deschise recent la Technisches Museum din Viena în parteneriat cu Erste Stiftung. Printre artiştii invitaţi se numără Pavel Brăila, Daniel Knorr, Anna Jermolaewa, Ulrike Lienbacher şi Anne Tallentire. Fiecare dintre ei prezintă propria reflecţie asupra felului în care industria ne-a schimbat viaţa.
Diplomele universitare au devenit instrumente politice. Sînt folosite ca arme sau scuturi pentru a doborî adversari sau pentru a consolida poziţii. Am doctorat la universitatea X, deci sînt îndreptăţit să ocup o funcţie înaltă în instituţia Y – îşi spun unii politicieni. Numărul de diplome dă măsura competenţei politice.
Viena este, fără îndoială, una dintre capitalele artelor vizuale: Museumsquartier (cu cele trei mari muzee ale sale) a devenit un fel de Mecca pentru toţi iubitorii de artă modernă şi contemporană, Secession prezintă, periodic, cele mai interesante expoziţii de Art Nouveau, iar Albertina atrage anual sute de mii de vizitatori cu expoziţii-eveniment.
Criza financiară mondială a obligat guvernele să reducă drastic cheltuielile. Aproape peste tot în Europa s-a tăiat din subvenţiile pentru cultură. În aceste condiţii, poate părea o nesăbuinţă ca în Germania să existe 84 de opere în 81 de oraşe; practic, orice localitate de talie medie are cel puţin un ansamblu de operă finanţat de stat.
Tîrgul de Carte de la Leipzig este probabil cel mai important eveniment literar al primăverii. Nu este cel mai mare – Salon du Livre, care începe anul acesta exact în aceeaşi zi ca Buchmesse, e cu mult mai amplu. Însă, spre deosebire de cel de la Paris, acesta e centrat pe autori şi pe descoperirea noilor tendinţe.
Vladimir Putin a fost reales la scrutinul de duminica trecută preşedinte al Federaţiei Ruse. Victoria e zdrobitoare, dar deloc surprinzătoare: din moment ce autorităţile au făcut totul ca să descurajeze orice mişcare de opoziţie, Putin a obţinut peste 60% din voturi.
Despre "modelul suedez" s-a tot vorbit în România prin anii '90: e socialismul călduţ care ne face cu ochiul dintr-o ţară în care e iarnă şase luni pe an; e o îngemănare fericită de liberalism economic şi responsabilitate socială; e bunăstarea generală garantată de un stat bogat şi bine administrat. Pardoxul e că, deşi funcţionează atît de bine, modelul suedez nu poate fi aplicat nicăieri în altă parte. Carmen Vioreanu l-a învăţat din cărţi, din teatru şi din şederi repetate în Suedia.
Urmăresc de ani buni ştirile şi cronicile de dinaintea şi de după gala premiilor Oscar. O fac mai mult dintr-o curiozitate exotică decît din interes cultural, căci majoritatea filmelor premiate acolo îmi rămîn străine chiar şi după ce-au fost premiate (le urmăresc doar pe cele recomandate pe ton imperativ de Andrei Gorzo – şi acelea sînt puţine).
Demisia preşedintelui german Christian Wulff, în urma unor suspiciuni de corupţie, aduce în discuţie o chestiune culturală: responsabilitatea politică. Pentru germani, tenacitatea cu care a fost susţinut şi aroganţa cu care a negat toate acuzaţiile, în ciuda probelor furnizate de presa de investigaţie, sînt insuportabile.
Undeva într-o ţară săracă, în care bugetul pentru cultură se ridică (mai precis: coboară) la 0,12% din PIB; asta înseamnă zero virgulă ceva din nimic. Majoritatea teatrelor sînt finanţate de autorităţile locale, iar încasările din bilete acoperă o parte neînsemnată din cheltuielile de funcţionare ale teatrelor;
Ceea ce a început ca o nuvelă a devenit între timp un roman. Şi are toate şansele să se transforme într-un foileton. Între 1995 şi 2006, mai mulţi colecţionari germani au cumpărat cîteva zeci de tablouri dintr-un fond pe care îl credeau colecţia „Werner Jäger“. Printre altele, în această colecţie se regăseau lucrări recent descoperite de Max Pechstein, Heinrich Campendonk, Max Ernst.
Toată lumea din familia noastră este titlul celui mai recent film realizat de Radu Jude. E o dramă comică (sau o comedie dramatică) despre cum se raportează doi soţi divorţaţi unul la celălalt şi amîndoi la fetiţa lor. Filmul concurează în secţiunea "Forum" a Festivalului Internaţional de la Berlin (9-19 februarie).
De fiecare dată cînd citesc o ştire despre programul nuclear al Iranului, despre Revoluţia Islamică sau vreo declaraţie belicoasă a lui Mahmud Ahmadinejad, îmi amintesc imediat de-o imagine din Persepolis, romanul grafic al Marjanei Satrapi: două femei se holbează acuzator, pe sub vălul ce le acoperă aproape toată faţa, la o fetiţă care ţine ascuns un disc cu ABBA.
La jumătatea lunii trecute, mai multe site-uri şi-au întîmpinat cititorii cu o pagină neagră şi un mesaj de avertisment. A fost o mică-mare grevă: timp de o zi, versiunea în engleză a Wikipaedia (cea mai mare enciclopedie liberă), dar şi alte site-uri importante au rămas inaccesibile.
Franţa e ţara cu cea mai aspră legislaţie împotriva pirateriei prin Internet. În Europa este deopotrivă invidiată şi criticată pentru dispoziţiile legii HADOPI, o lege care permite sancţionarea contravenţională şi chiar deconectarea pentru o perioadă determinată a utilizatorilor care descarcă ilegal fişiere de pe Internet.
E o culoare la modă. Maşina trebuie să fie verde. Hrana trebuie să fie verde. Energia trebuie să fie verde. În fine, oraşul trebuie să fie verde. De fapt, dacă ar putea, verzii ar anula oraşul cu totul, înlocuindu-l cu păduri – care sînt, fireşte, verzi şi ele. Nu, nu e absurd – unii oameni chiar s-au gîndit la asta.
La Paris se va inaugura anul viitor o nouă sală a Filarmonicii. Edificiul – operă a arhitectului Jean Nouvel – este amplasat în Parc de La Villette. E o investiţie costisitoare. Statul francez, prin instituţiile sale, a plătit din greu, fiind uneori criticat pentru largheţea cu care a mobilizat fondurile.
Hanovra vrea să concureze oraşele Berlin şi Kassel. Expoziţia de artă „Made in Germany Zwei“ de la Hanovra atacă frontal cele două evenimente majore dedicate artelor vizuale: „Berlin Biennale“ şi „Documenta 13“. „Vrem să arătăm lumii că mai există şi altceva“, a spus directorul Kunstverein Hannover, René Zechlin, în mesajul de lansare al expoziţiei.
E greu să stabileşti ierarhii printre evenimentele culturale. Care să fie cea mai bună carte (dar a doua, a treia etc.) din anul 2011? Care e spectacolul cel mai interesant? Popularitatea nu e un criteriu, competenţa critică nici atît, dacă ar fi să evaluezi toate evenimentele culturale majore care s-au petrecut în ultimul an: nu cunosc decît o cîtime din cîte s-au întîmplat.
Are o voce puternică. Deşi – sau tocmai pentru că – obişnuieşte să vorbească la portavoce. Ai Weiwei e unul dintre cei mai cunoscuţi artişti contemporani. A devenit celebru prin prezenţa sa la bienalele şi în galeriile de artă importante. Dar şi – mai ales în ultima vreme – datorită faptului că a îndrăznit să critice pe un ton ferm guvernul chinez.
Într-o lume globalizată („pămîntul este plat“ – se spune), avansul tehnologic şi capacitatea economică nu mai sînt suficiente pentru a genera putere şi influenţă. Aproape la fel de importantă este imaginea culturală. Politicile culturale bine articulate garantează acces la spaţiul public internaţional.
Simpaticul Festival Internaţional de Literatură Bucureşti (FILB) a programat, anul acesta, o dezbatere despre proza scurtă. E, într-adevăr, un subiect: specia e pe cale de dispariţie pentru că editorii publică tot mai rar povestiri, nuvele, sketchuri.
Legendara neutralitate elveţiană provoacă uneori blocaje paradoxale, aproape absurde. Un nou premiu literar care urmează să fie decernat începînd cu 2013 suscită deja dezbateri şi agitaţie printre intelectuali. Neutralitatea e, în această ecuaţie, sinonimă reprezentativităţii şi corectitudinii politice.
Stîrneşte deja de ani buni controverse în mediile occidentale. În Rusia, povestea miliardarului liberal închis pentru delapidare e de mult clasată – fostul preşedinte şi patron al companiei Yukos Oil mai are de ispăşit încă cinci ani de pedeapsă şi riscă să se confrunte cu alte procese.
Acum vreo cîţiva ani, un personaj bizar îşi făcea intempestiv apariţia în Bucureşti. Pe un panou din Pasajul Universităţii cineva lipise un autocolant. Pisica Pătrată - haioasă, isteaţă, colorată - a început apoi să-şi facă de cap; parcă scăpată din lesa celui care a creat-o, s-a insinuat în viaţa cotidiană a oraşului.
Aflată în plin avînt economic şi în căutarea unei noi identităţi la nivel mondial, China încearcă acum marele salt (parcă acesta era termenul?!) în schimbarea mentalităţilor. Soft power – aşa s-ar numi strategia prin care Beijing încearcă să-şi creeze o imagine externă mai atractivă.
