Şase! Vin piraţii!
N-au doctrină şi ideologie clare, sînt dezorganizaţi pînă aproape de anarhie, sînt conduşi de lideri informali şi, totuşi, urcă repede în sondaje şi cîştigă tot mai mult încrederea populaţiei. Partidul Piraţilor a fost revelaţia ultimelor alegeri în landul Berlin (unde a obţinut 9% din voturi). Victoria de acum cîteva luni le-a consolidat poziţia la nivel federal. Între timp, mişcarea s-a transformat în fenomen. Multe partide mari, tradiţionale încep să piardă din electorat în favoarea noului partid. Cot la cot cu socialiştii, liberalii se întreabă: ce e de făcut?.
Cine sînt adepţii Piraţilor? Întîi de toate, trebuie spus că doar 22% dintre simpatizanţii lor îi votează din convingere; mai mult de trei sferturi din electoratul lor i-ar vota din cu totul alte motive (ca să arate degetul mijlociu unui alt partid sau întregii clase politice, ca să promoveze un partid nou sau un partid tînăr, ca să diversifice dezbaterea politică etc.). Aşadar, nu se poate vorbi de o adeziune politică articulată. Apoi, propunerile acestui partid cu ideologie incertă îi unesc şi totodată îi dezbină pe simpatizanţi; cei analizaţi de sondajele de pînă acum au ei înşişi convingeri foarte diferite, uneori chiar divergente; ba chiar, adesea, aceste convingeri antagonice coexistă, sînt simultane. Să luăm, de pildă, atitudinea faţă de proprietate: există unii care cred că proprietatea privată e nasoală, că ea trebuie abolită; alţii cred că, dimpotrivă, proprietatea e bună, că ea trebuie protejată – ceea ce statul german oricum face, fireşte; în fine, mai există o a treia categorie care crede în proprietate, dar strîmbă din nas cînd vine vorba de proprietate intelectuală: un teren, un cont în bancă da – dar o carte sau o invenţie tehnologică ar fi ceva suspect, astea-s bunuri comune, proprietate publică. Partidul Piraţilor se adresează tuturor cu un discurs tăios, dar fragil. Pe vremuri (cînd Piraţii de acum nu existau nici măcar în formă embrionară), comuniştii înfierau proprietatea şi societatea burghezo-moşierească, pe cei care s-au îmbogăţit, pe nedrept, din exploatarea oamenilor şi a mijloacelor de producţie. Jos capitalismul! – se striga atunci. Jos bogaţii! Piraţii de azi strigă cam acelaşi lucru, numai că „ura de clasă“ îi vizează şi pe producătorii de bunuri culturale, căci şi ei tot pe nedrept s-au îmbogăţit. Să li se ia dreptul de proprietate asupra textelor, a pieselor muzicale, a imaginilor etc. În acelaşi discurs încap altminteri numai cuvinte de laudă pentru artişti, căci ei sînt progresul, ei sînt viitorul. Atîta confuzie n-am mai văzut decît la candidatul socialist François Hollande care, recent, a reuşit să enerveze rău de tot audienţa (formată mai ales din artişti), susţinînd simultan că are de gînd să abolească legile care protejează drepturile de proprietate intelectuală şi să protejeze producţia culturală.
Deocamdată, ziarele germane importante constată ascensiunea acestui partid şi privesc, cu umor, spre electoratul fascinat de aura magică a vidului politic. Frankfurter Allgemeine Zeitung, care se adresează unui public citit, înstărit, liberal, vede în ascensiunea Piraţilor un eşec al politicilor sociale: cei dezamăgiţi de promisiunile unui stat protector îşi îndreaptă speranţele spre un partid antisistem, spre o anarhie-soft. Die Welt explică, ironic, că această creştere în sondaje a unui partid nesemnificativ în plan politic se datorează noii dezordini mondiale şi că n-ar fi exclus ca fenomenul să se răspîndească pe te miri unde.
Că lumea s-a întors cu fundul în sus am aflat deja. Esenţialul a devenit marginal. Şi asta e valabil atît în viaţa cotidiană, cît şi în politică. Avem cîrnaţi fără pic de carne, cafea fără cafeină, bere fără alcool, edulcoranţi fără zahăr, pîine fără gluten. Chiar şi aceste produse din care s-a eliminat esenţialul sau a fost înlocuit de cine ştie ce substitut dubios îşi găsesc cumpărători. Pe o piaţă confuză se vinde aproape orice – totul e o chestiune de ambalaj. De ce nu s-ar găsi „cumpărători“ şi pentru un partid fără program?
Foto: wikimedia commons
