Cinci momente din 2011

E greu să stabileşti ierarhii printre evenimentele culturale. Care să fie cea mai bună carte (dar a doua, a treia etc.) din anul 2011? Care e spectacolul cel mai interesant? Care e filmul cel mai cel? Popularitatea nu e un criteriu, competenţa critică nici atît, dacă ar fi să evaluezi toate evenimentele culturale majore care s-au petrecut în ultimul an: nu cunosc decît o cîtime din cîte s-au întîmplat. Există însă evenimente care au însemnătate şi portanţă, dincolo de valoarea artistică. Iată cinci momente pe care le-am reţinut din anul cultural 2011.

● Liao Yiwu (născut în 1958 în provincia chineză Sichuan) este autorul unui poem despre evenimentele din Piaţa Tiananmen din 1989. Poemul intitulat „Masacrul“ a circulat clandestin în China, apoi a fost tradus şi publicat în Occident. Liao Yiwu a fost arestat de mai multe ori pentru „propagandă contrarevoluţionară“. Alături de artistul vizual Ai Weiwei, este una dintre cele mai cunoscute voci ale disidenţei chineze în Occident. Nu are voie să publice în China, cărţile sale circulă însă în ediţii limitate, pe sub mînă. În august i-a apărut în Germania, la editura S. Fischer, romanul Für ein Lied und hundert Lieder (Pentru un cîntec şi o sută de cîntece). Acţiunea romanului se petrece în anii ’80. „Cînd scrii, îţi pui viaţa la bătaie“, spune undeva personajul romanului. „Ce înţelegeţi prin această frază?“ – este întrebat autorul într-un interviu acordat săptămînalului Die Zeit. „Fraza asta nu numai că rezumă destinul meu. Ea e grăitoare şi pentru destinul cărţii. Manuscrisul mi-a fost confiscat de trei ori. A trebuit s-o rescriu de la capăt, de fiecare dată. Ca să mă protejeze, editura germană a amînat publicarea cărţii pînă la sosirea mea la Berlin. Să-ţi pui viaţa la bătaie ca să scrii – e valabil şi astăzi.“

● Criza economică mondială a afectat aproape peste tot în lume bugetele acordate culturii. Însă nicăieri n-a existat o solidarizare mai puternică împotriva măsurilor de austeritate decît în Olanda. Ce-i drept, nicăieri în Europa măsurile întreprinse de guvern n-au fost atît de dure. În Olanda se închid teatre, orchestre şi ansambluri de dans. Nu doar sectorul independent e afectat de măsurile de austeritate, ci şi instituţiile de stat. Pentru 2012 măsurile se anunţă încă şi mai severe: guvernul de la Haga s-a angajat să-şi reducă cheltuielile cu 200 de milioane de euro. În iunie, mai mulţi artişti au participat la un marş nocturn prin capitala regatului, cerînd guvernului să-şi schimbe planul. Artiştii şi numeroşi consumatori de artă s-au baricadat apoi în teatre şi muzee doar pentru a afla, a doua zi, după şedinţa de guvern, că măsurile sînt şi mai drastice decît se aşteptau: s-au tăiat o treime din cheltuielile pentru artele spectacolului şi zece procente din cheltuielile instituţiilor muzeale. Din cele zece orchestre, vor rămîne doar opt – cinci dintre ele cu un buget care le asigură doar supravieţuirea, nu şi dezvoltarea repertoriului sau finanţarea producţiilor. Din cele şapte ansambluri de dans, vor rămîne doar patru. Un teatru şi o operă rămîn fără nici un fel de finanţare. „Olanda va fi, după adoptarea acestor măsuri de austeritate, o ţară mai bună“ – a spus premierul liberal Mark Rutte. „Cultura e un hobby al stîngiştilor“ – crede Rutte. Are dreptate chiar şi cînd greşeşte: cu programe culturale nu cîştigi şi nici nu poţi să pierzi alegeri.

● Herta Müller a cerut într-o scrisoare deschisă adresată cancelarei Angela Merkel înfiinţarea unui Muzeu al Exilului. „În timpul săptămînii Premiului Nobel de la Stockholm am fost întrebată, nu o dată, despre ceilalţi autori germani distinşi cu Nobel. Am amintit atunci de destinul tragic al lui Nelly Sachs, ajunsă la disperare după ce a emigrat la Stockholm şi care – la fel ca Thomas Mann şi Hermann Hesse – n-a mai putut şi n-a mai vrut să se întoarcă în Germania după încheierea războiului, deşi devenise cetăţean de onoare al oraşului Berlin. Vizite scurte – da, asta puteau toţi trei. Şi Konrad Merz putea, care fugise încă din 1934 în Olanda, unde a reuşit să supravieţuiască ocupaţiei germane, ascuns într-un dulap. Am apucat să mă întîlnesc cu el, l-am invitat şi am văzut cum pe bătrîn îl podideau lacrimile atunci cînd se gîndea la tinereţea lui berlineză şi la pierderea oraşului său de baştină. Dar nici el nu s-a putut întoarce. Konrad Merz, care pe atunci se numea Kurt Lehmann, a fost probabil unul dintre primii emigranţi care, în plus, a scris primul roman despre viaţa în exil. Titlul e: Ein Mensch fällt aus Deutschland (Un om cade din Germania). Exilul e o consecinţă a primei prigoane din Germania. Scriitori, muzicieni, pictori, arhitecţi, dar şi medici, jurişti şi bineînţeles politicieni au fost alungaţi din cel de-al Treilea Reich sau arestaţi şi ucişi în lagărele de concentrare. Doar foarte puţini dintre cei plecaţi s-au decis după 1945 să se întoarcă în Germania de-acum democratică. Nu o dată s-a întîmplat să fie înjuraţi de cei rămaşi. Şi mă gîndesc aici la apariţia lui Paul Celan sau a lui Albert Vigoleis Thelen în Gruppe 47. Însă în cazul celor mai mulţi e un lucru ştiut: după război, nimeni nu mai voia să audă de ei.“

● De parcă ar trebui neapărat să obţină profit, National Gallery din Londra a găsit o soluţie „miraculoasă“ ca să-şi optimizeze fluxul de vizitatori: parcursul expoziţional în regim de blockbuster. Obiectivul: reducerea timpului de vizitare. 4 minute şi 17 secunde a fost durata maximală de timp admisă de muzeu pentru vizitatorii unei expoziţii cu operele lui Leonardo da Vinci. Directorul Nicholas Penny i-a sfătuit pe vizitatori să citească cu atenţie pagina de web şi să se informeze despre exponate înainte să vină la muzeu. Adică: să citească, nu să privească. Mobilierul neospitalier, din care s-au eliminat canapelele de odinioară, sugerează că muzeul nu-i un loc de petrecere. Oamenii sînt îndemnaţi să plece, nu să stea. Se schimbă trendul?

● Trei spectacole de teatru produse în această toamnă la Paris stîrnesc tensiune. E vorba despre libertatea de exprimare vs religie. Sute de catolici au protestat uneori violent (a fost necesară intervenţia poliţiei) în faţa teatrelor care au prezentat spectacole montate de Romeo Castellucci şi Rodrigo García. În discuţie era discursul regizoral (anti)religios. „Franţa anului 2011 poate redeveni tot atît de obscurantistă şi de intolerantă precum a fost în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea? Să aibă catolicii noştri zişi «integrişti» vocaţia de-a fi chiar atît de lamentabili, de periculoşi şi de caricaturali cum sînt acei fundamentalişti musulmani care vor să îngrozească lumea cu nebunia lor sîngeroasă?“ – nota Le Nouvel Observateur. Care aminteşte că „delictul de blasfemie nu există în Franţa, fiecare e liber să-şi reprezinte şi să critice religiile“.