Artă la Muzeul Tehnicii - dialog cu artiştii Daniel KNORR şi Pavel BRĂILA

At your service. Art and Labour – acesta e titlul expoziţiei deschise recent la Technisches Museum din Viena în parteneriat cu Erste Stiftung. Printre artiştii invitaţi se numără Pavel Brăila, Daniel Knorr, Anna Jermolaewa, Ulrike Lienbacher şi Anne Tallentire. Fiecare dintre ei prezintă propria reflecţie asupra felului în care industria ne-a schimbat viaţa.

Ce este relevant pentru un artist vizual în acest subiect care ţine mai degrabă de domeniul social?

Daniel Knorr: Tata mi-a spus că vreau să mă fac artist ca să nu muncesc, ca să nu fiu nevoit să mă trezesc dis-de-dimineaţă. De fapt, muncesc mult. Orice lucrare de artă presupune un efort. De data asta m-a interesat mai mult o situaţie din afara societăţii. Acesta e motivul pentru care am vrut să contextualizez ideea cerşetorului.

Pavel Brăila: Eu, unul, am fost mai întîi inginer, şi de abia apoi artist. M-am confruntat cu viaţa de inginer – am înţeles repede că e dur. Acum, că sînt artist, tatăl meu îmi spune mereu: „tu cînd o să-ţi găseşti ceva de lucru?“. El crede că ar trebui să-mi găsesc un loc de muncă, un job cu program fix, de la 8 la 17, şi să-mi petrec sfîrşitul de săptămînă acasă. Ca artist, muncesc, într-adevăr, tot timpul.

Art and Labour – acesta e titlul expoziţiei de la Technisches Museum. Care e relaţia dintre cele două componente ale titlului?

Pavel Brăila: Ambele sînt, pentru mine, indispensabile. Şi nici nu le văd în opoziţie. Ambele merg împreună.

Care e perspectiva dvs. asupra subiectului? Ce aţi produs pentru această expoziţie?

Pavel Brăila: E un tribut adus maşinii de scris. Cînd am fost invitat pentru prima dată la muzeu, am făcut nişte cercetări. Am descoperit o colecţie enormă de maşini de scris. Mi-au plăcut foarte mult – mai ales estetic. Arată ca nişte sculpturi făcute de ingineri. Aşa că m-am gîndit să inventez ceva legat de aceste maşini de scris – n-am ştiut, din prima, ce voi face. Apoi, cînd am început să studiez istoria maşinii de scris, am descoperit lucruri noi şi interesante. De pildă, am aflat faptul că există o relaţie între maşina de scris şi industria militară. Primele maşini de scris construite la scară industrială au fost produse de o fabrică de puşti. Rămas, după război, fără obiect de activitate, directorul uzinei a cumpărat licenţa pentru acest obiect pe atunci necunoscut. Probabil că pentru el a fost un pariu riscant. Se pare că l-a cîştigat, de vreme ce maşinile de scris s-au răspîndit apoi foarte repede. Ce m-a fascinat cel mai tare în această istorie e că maşina de scris a fost un obiect important care le-a deschis femeilor poarta spre piaţa de muncă – mai ales spre munca de birou, calificată. Mi-a plăcut să mă joc cu această poveste, am făcut un film şi un performance.

Cum se integrează filmul şi colecţia de maşini de scris în expunerea permanentă a muzeului?

Pavel Brăila: Cred că arată foarte bine, mai ales avînd în vedere istoria amintită. E şi ceva ironic în această poveste, căci acum maşinile de scris au dispărut, a mai rămas doar tastatura... Industrie uşoară.

În sala din muzeu unde este expusă istoria transportului feroviar aţi prezentat un film despre trenurile care leagă România de Republica Moldova. Ce urmăriţi cu acest video?

Pavel Brăila: Probabil că prin părţile noastre se ştie că există două sisteme feroviare diferite, că există o diferenţă de ecartament. Aici, la Viena, e mai puţin cunoscut că trenurile care pleacă din Bucureşti şi se îndreaptă spre Chişinău se opresc la graniţă şi apoi sînt ridicate, cu pasageri cu tot, pe nişte macarale imense, pentru a li se schimba boghiurile. Am filmat într-o noapte aceste operaţiuni.

În sala dedicată industriei şi vieţii cotidiene este expus un robot-cerşetor. O altă lucrare, identică, a fost amplasată în spaţiul public, la Karlsplatz. Ce reprezintă acest robot?

Cerşetoria e probabil ultimul spaţiu social în care industria (încă) n-a intrat. Mi-am propus să reflectez asupra colonizării industriale a acestui spaţiu. Pe de altă parte, robotul chiar a devenit un personaj principal în zilele noastre, e omniprezent; aproape totul e automatizat. Noi înşine trăim cu tot felul de automatisme. Apoi, e faza asta, cu cerutul: mai mereu cerem cîte ceva. Cerem de mîncare, cerem de lucru, dvs. solicitaţi un interviu... Cam despre asta vorbeşte şi robotul meu.

Chiar şi denumirea obiectului – robot – vine de la un cuvînt care în limba rusă înseamnă „a munci“...

Daniel Knorr: Într-adevăr, scriitorul rus Isaac Asimov a scris acele legi ale roboticii. Prima sună cam aşa: Un robot nu are voie să pricinuiască vreun rău unei fiinţe umane, sau, prin neintervenţie, să permită ca unei fiinţe omeneşti să i se facă un rău; a doua spune că robotul trebuie să se supună ordinelor date de către o fiinţă umană (atîta vreme cît ordinul nu intră în contradicţie cu prima lege); în fine, a treia lege – şi aceasta m-a interesat în primul rînd pentru lucrarea mea – spune că un robot trebuie să-şi protejeze propria existenţă. De fapt, această lege a roboticii am vrut s-o comentez cu robotul cerşetor: există momente cînd chiar şi industria cerşeşte. Bineînţeles, lucrarea mea poate fi înţeleasă în multe alte feluri.

Rămîne întrebarea ce face un robot cu banii primiţi la cerşit. I-am întrebat pe cei de la Erste Stiftung – care sînt co-organizatori ai expoziţiei – dacă nu ar putea deschide un cont bancar pentru robot. Ar fi fost o experienţă interesantă – dar nu s-a putut. Robotul va „înghite“ banii de la trecători, el va avea deci o dublă valoare: cea a operei de artă şi cea a banilor dinăuntru.

Aţi produs doi roboţi – unul se află la muzeu, celălalt în spaţiul public. Cum credeţi că vor reacţiona trecătorii?

Daniel Knorr: S-au urcat pe el, îl încarcă cu tot soiul de obiecte... Dar e destul de rezistent. Manivela e de fier – e proiectată să reziste la 300 de kilograme. Sper să ţină.

Ce viaţă au aceste lucrări de artă în afara contextului muzeal?

Pavel Brăila: Multe lucrări au viaţă doar la mine în sertar. Uneori creez la cerere – aşa cum se întîmplă de data asta, la Technisches Museum. Însă am şi multe lucrări care sînt expuse prin galerii sau în colecţii particulare.

Se (mai) poate face doar artă pentru artă? Sau există mereu această presiune de a răspunde unei teme sociale?

Daniel Knorr: Orice lucrare are şi o componentă „artă pentru artă“, chiar dacă a fost concepută pentru a răspunde unei probleme sociale sau politice. Pentru mine e, într-adevăr, important să am o temă; favorizez arta în care conţinutul e legat de formă. 

a consemnat Matei Martin 

Foto: M. Martin