Infracţiunea de a fi nonconformist
De fiecare dată cînd citesc o ştire despre programul nuclear al Iranului, despre Revoluţia Islamică sau despre cine ştie ce declaraţie belicoasă a lui Mahmud Ahmadinejad, îmi amintesc imediat de-o imagine din Persepolis, romanul grafic al Marjanei Satrapi: două femei se holbează acuzator, pe sub vălul ce le acoperă aproape toată faţa, la o fetiţă care ţine ascuns, la spate, un disc cu ABBA. La rîndul ei, imaginea îmi aminteşte de cum trebuia să mă feresc, chiar şi în 1990, de profesorii severi sau de colegii pîrîcioşi pe cînd ascultam la walkman casete cu Pink Floyd sau (Doamne, fereşte!) cu Metallica. Într-un stat totalitar (sau de-abia ieşit din dictatură) e o infracţiune să fii nonconformist. Iar rîsul e o ofensă adusă autorităţilor.
Marjane Satrapi a înţeles foarte bine asta şi şi-a văzut mai departe de nonconformismul ei. În Persepolis a povestit în imagini cam cum era viaţa sub dictatura din Iran: de la obligaţia de a purta văl islamic trecînd prin interdicţia de a fuma sau de a bea alcool, de la reglementarea cu stricteţe a orelor în care se pot face întruniri publice (de pildă: petreceri) pînă la interdicţia de a asculta cutare muzică sau de a vedea cutare film. Filmul realizat după romanul ei (auto)biografic e interzis în Iran. În schimb, a fost văzut peste tot în restul lumii civilizate. Datorită lui Marjane Satrapi, milioane de oameni au învăţat care sînt cele mai răspîndite clişee despre Iran şi iranieni şi au priceput ce e dincolo de ele. Căci totul e construit din poveşti mărunte care se îmbină, precum piesele unui puzzle, într-o imagine (aproape) completă a balaurului care ne sperie acum cu experimente nucleare.
Sigur, e şi un risc în jocul autoarei: minimalizînd totul la scara unui joc de copii, reducînd istoria la poveşti personale, poţi să transformi o dramă reală în ceva neverosimil. Însă Marjane Satrapi nu a scris această poveste doar ca să se vindece de propriile traume – aşa că istoria recentă e bine documentată cu date şi fapte. În fond, tocmai aici e măiestria autoarei: în modul foarte special în care ştie să amestece istoriile personale mărunte în istoria mai mare. Am convingerea că nici un analist politic serios n-ar trebui să se arunce în vreo diatribă despre „glorioasa Revoluţie Islamică“ înainte să citească Persepolis. La fel, nici o feministă n-ar trebui să excludă din bibliografia obligatorie Broderii, un alt roman grafic al aceleiaşi autoare, despre ce gîndesc şi ce fac femeile într-o ţară în care virginitatea e un bun de nepreţuit iar femeile sînt obligate să poarte în permanenţă văl. (Ambele cărţi au apărut şi în traducere românească, editate de editurile Art & Jumătatea Pllină.)
Apropo: Marjane Satrapi trăieşte acum în Franţa şi susţine cu înverşunare interdicţia vălului islamic din şcolile franceze. E la fel de dură şi convingătoare ca atunci cînd se opunea obligaţiei de a purta vălul în şcolile din Iran. Mi-o imaginez – rebela eternă, mereu pregătită să scrie un manifest, să participe la o grevă, să organizeze manifestaţie.
Vestea că Marjane Satrapi s-a apucat de filme romantice mă îngrijorează şi mă bucură în acelaşi timp: pe de o parte, mi-e teamă că se pierde activista de altădată, militanta înfocată, rebela totală; pe de altă parte, apare o artistă sensibilă. Filmul Poulet aux prunes (Iubire persană) pe care l-a realizat împreună cu Vincent Paronnaud intră săptămîna aceasta în cinematografele româneşti. E primul film de dragoste pe care-l realizează şi primul film de live-action. Cronicile de pînă acum sînt încurajatoare. Mai mult ca sigur că şi această poveste tot nonconformistă este. Autoarea însăşi va fi prezentă vineri seara la (re)deschiderea sălii „Elvira Popescu“ a Institutului Francez. De-abia aştept întîlnirea.
