Citate rupte din context

Thilo Sarrazin e un personaj omniprezent în viaţa publică a Germaniei. Face ce face şi reuşeşte mereu să surprindă, să enerveze, să vexeze. Spre deosebire de alţi (foşti) actori politici care au călcat pe bec şi au rămas izolaţi, Sarrazin se bucură în continuare de atenţia presei şi a publicului. Membru marcant al SPD (social-democrat), publicase, în urmă cu vreo doi ani, o carte polemică – un pamflet, după cum singur a caracterizat-o – despre societatea germană contemporană. Deutschland schafft sich ab. Wie wir unser Land aufs Spiel setzen („Germania se dezintegrează. Cum ne punem ţara la bătaie“). Era vorba despre demografie, raporturi sociale, războiul civilizaţiilor – totul ambalat (ceea ce era cu atît mai grav) sub forma unui tratat serios, cu referinţe ştiinţifice. În carte se spune cam aşa: identitatea Germaniei e condiţionată genetic; inteligenţa e moştenită în proporţie de 50-80%; emigranţii musulmani ar fi „în mod evident mai puţin interesaţi de schimbul cultural“; pentru că imigranţii (musulmani) fac mai mulţi copii decît germanii get-beget, scade şi nivelul mediu al inteligenţei în Germania, ţara devine astfel „mai mică şi mai proastă“. Mai ales imigranţii musulmani ar avea probleme de integrare – spune Sarrazin –, ei ar fi principalii beneficiari ai ajutorului social, deci sursa unor pierderi enorme pentru statul german. În aceste familii cu natalitate ridicată, peste medie, educaţiei nu i se acordă aproape niciodată un loc privilegiat, ceea ce îi transformă şi pe tineri în inadaptaţi – deci viitori asistaţi sociali. Povestea nu se încheie aici, căci afirmaţiile lui Thilo Sarrazin au depăşit graniţele Germaniei, găsindu-şi un echivalent în disputele din Franţa legate de expulzarea cetăţenilor europeni de etnie romă provenind din state membre ale Uniunii Europene, precum România sau Bulgaria.

Sarrazin stîrneşte acum din nou, cu o carte despre o temă de maximă actualitate. În timp ce Consiliul European îşi bate capul cum să salveze economia şubredă a Greciei şi să păstreze viabilitatea monedei unice europene, Sarrazin publică o carte pe a cărei copertă scrie mare: Europa braucht den Euro nicht („Europa nu are nevoie de euro“). Pentru foarte mulţi europeni sătui de discursuri politice mobilizatoare însoţite de măsuri de austeritate, fraza asta chiar sună bine. Cartea n-a apărut încă în librării – însă presa a publicat deja cîteva fragmente în avanpremieră. În acele fragmente nu e vorba de explicaţii pragmatice despre (in)utilitatea monedei europene ori despre vreun calcul de tip cost-beneficii; ci despre populismul celor care susţin salvarea euro în numele unei cauze absurde, după cum explică Sarrazin: „Susţinătorii şmonedeiţ sînt mînaţi de un reflex foarte nemţesc potrivit căruia ispăşirea pedepsei pentru săvîrşirea Holocaustului şi pentru daunele produse de cel de-Al Doilea Război Mondial nu va fi definitivă decît după ce ne vom fi pus toată averea, toţi banii, în mîini europene“. Cum ar veni, eurobondurile ar fi o formă de pedeapsă pentru Shoah.

Majoritatea oamenilor politici s-au sesizat. Pe bună dreptate. Căci nici măcar cei mai populişti dintre adversarii politicilor de austeritate nu au mers pînă la a deturna cu totul discursul despre moneda europeană. Comentariile tăioase nu au întîrziat: lui Sarrazin i se reproşează că a alunecat la extrema dreaptă, că aduce în această discuţie economică, total aberant, Holocaustul, că aşa-zisa lui analiză economică e complet viciată, căci e marcată ideologic etc. Autorul însuşi pozează în victimă: cartea i-ar fi fost judecată înainte să fie citită – că e dezbătută această frază, nu substanţa cărţii.

Aşa e. Se întîmplă adesea ca atunci cînd se discută cărţi cu miză politică să se critice anumite citate rupte din context în loc să se dezbată teza în ansamblu. Uneori, am constatat asta citind, pe site-ul nostru, comentariile cititorilor: subiectul comentariului poate fi un cuvînt, un accent, o expresie din articol. Thilo Sarrazin nu are însă de ce să se plîngă. Pentru că unele fraze sar în ochi, ba chiar urlă să fie scoase din context. În cazul lui nu e o problemă de interpretare a unei propoziţii formulate cu stîngăcie. Ci de gramatică a minţii.