Şaişoptiştii salvează Filarmonica
La Paris se va inaugura anul viitor o nouă sală a Filarmonicii. Edificiul – operă a arhitectului Jean Nouvel – este amplasat în Parc de La Villette. E o investiţie costisitoare. Statul francez, prin instituţiile sale, a plătit din greu, fiind uneori criticat pentru largheţea cu care a mobilizat fondurile. Cui va servi această instituţie de cultură odată ce se va deschide? Cine o să (mai) meargă la concertele Filarmonicii peste cinci, zece, douăzeci de ani? – se întreabă Le Monde într-un articol despre participarea francezilor la viaţa culturală.
Un studiu recent despre „practicile culturale“ ale francezilor oferă scepticilor noi argumente că efortul statului de a susţine iniţiativele culturale ar fi, de fapt, inutil. Studiul şi-a propus să cuantifice gradul de participare a francezilor la viaţa culturală. Este urmărit comportamentul celor trecuţi de 15 ani, indiferent de zona de provenienţă (Paris, suburbiile capitalei, oraşe, mediul rural), de mediul social (profesii liberale, cadre superioare, muncitori, pensionari, studenţi), de sex etc. Ce înseamnă, în Franţa, „democratizarea culturii“? Cine profită de produsele culturale de pe piaţă şi cine nu? Cîte cărţi au citit francezii în ultimele douăsprezece luni? Cît timp au stat în faţa televizorului? Au fost la cinema, la teatru, la concerte? Studiul face parte dintr-o serie de cercetări începută în anii ’70 şi a fost reluat de atunci de cinci ori. Principiul, premisele, obiectivele şi metoda au fost mereu aceleaşi. El a fost realizat pe baza unor chestionare completate la domiciliul respondenţilor. În 1973, mărimea eşantionului a fost de 2000 de persoane; a crescut la 3000 în 1981, apoi la 5000 în 1989 şi la 5000 în 2008. Ultimele trei sondaje au fost coordonate de Olivier Donnat, sociolog în cadrul unui departament de prognoză din cadrul ministerului francez al culturii. Există deci o masă critică de date din care s-ar putea extrage o evoluţie şi se pot preconiza nişte tendinţe.
În mare, datele confirmă nişte bănuieli mai vechi: consumul programelor de televiziune e în creştere continuă, frecventarea evenimentelor culturale e în scădere. În plus, studiul mai arată că participarea culturală nu e suficient de democratică: participarea nu este egală, există carenţe serioase în ceea ce priveşte repartizarea tipurilor de public la evenimentele care ţin de „cultura instituţionalizată“. 44% dintre cei aparţinînd cadrelor superioare sau profesiilor liberale au fost la teatru în ultimele douăsprezece luni; dintre muncitori, doar 10% au fost la teatru în ultimul an. E un dezechilibru destul de mare – şi asta tocmai în ţara care a făcut cel mai mult pentru egalizarea accesului la cultură.
Pînă una-alta, studiul atrage atenţia asupra îmbătrînirii publicului – mai ales a celui care frecventează teatrul, muzeele, cinematografele. În special cei trecuţi de 60 de ani (generaţia 1968) sînt cei care frecventează instituţiile culturale, compensînd, prin prezenţa lor masivă, dezinteresul manifestat de cei din generaţiile mai tinere. Recunoaşterea acestei stări de fapt are de ce să le dea de gîndit programatorilor de evenimente, managerilor de instituţii: cum să întinereşti publicul? O soluţie ar fi promovarea unor programe de educaţie artistică în şcoală. Dar o asemenea măsură nu ar produce efecte imediate...
Dar să ne întoarcem la Filarmonică şi la audienţa ei de peste un an, cinci, zece. Datele cuprinse în studiu spun că publicul pentru spectacolele de muzică clasică a îmbătrînit cel mai rapid. În 1973, vîrsta medie a spectatorilor care frecventau asemenea evenimente era de 39 de ani; astăzi, vîrsta medie a ajuns la 50 de ani. De fapt, tot şaişoptiştii salvează şi Filarmonica.
Are rost să ne îngrijorăm că televizorul îi va alunga pe clienţii Filarmonicii? Da – aşa ne sugerează tendinţele desprinse din studiul sociologic. Extrapolînd rezultatele, generalizînd grosier, avem toate motivele să ne punem problema unei cu totul alte perspective asupra participării culturale. Statisticile rămîn însă... statistici. Totul e cine (şi mai ales cum) le citeşte. De fapt, tocmai pornind de la asemenea date se pot articula politicile culturale ale viitorului.
