S-ar putea crede că tinerii educaţi ar putea constitui principala resursă pentru dezvoltarea pieţei de carte în format electronic. La cît sînt de tehnologizaţi, de gadgetizaţi, de conectaţi, de i-padizaţi, ar trebui să fie uşor să li se strecoare şi o bibliotecă pe unul dintre dispozitive. Ori e doar un clişeu, ori studenţii de la Universitatea Liberă din Berlin sînt prea conservatori.
Imaginea televizuală e-n tot şi-n toate, pe ecranul computerului, în frigider, în maşina de spălat şi (culmea!) chiar şi-n televizor. Trăim în lumea ecranului global (vorba lui Gilles Lipovetsky), trăim într-o ecranocraţie! Trăim în lumea ecranului global (vorba lui Gilles Lipovetsky), trăim într-o ecranocraţie!
Institutul Cultural Român (ICR) a deschis la Centrul Belgian al Benzii Desenate din Bruxelles expoziţia „77 de ani de bandă desenată românească“. O expoziţie descoperită cu emoţia bedefilului care vede, în sfîrşit, cîteva mostre ale literaturii naţionale expuse în capitala benzii desenate.
Poate că e doar o coincidenţă că "poezia" rimează cu "criza". Dar nu din cauza crizei economice nu (mai) apar, în România, volume de poezie. Editorii cred că nu mai există cititori de poezie, şi atunci nu mai publică volume de versuri. Cititorii cred că nu mai există poezie, şi atunci nici nu mai cer. E un cerc vicios. Poetă şi editoare, Svetlana Cârstean opune acesui cerc vicios "Cercul poeţilor apăruţi".
Vă mai amintiţi de caricatura cu profetul Mohamed care purta pe cap o bombă în chip de turban? Acum cîţiva ani, apariţia acestui desen într-un ziar danez a stîrnit reacţii vehemente în lumea islamică. Protestele s-au transformat apoi în atacuri directe: grupări de integrişti au incendiat ambasade occidentale.
De zece ani aud mereu aceleaşi lamentaţii: că era informaţională va distruge cultura scrisului (şi a cititului). Tot de zece ani, constat că piaţa de carte e într-o creştere lentă, dar sigură. De cinci ani aud că noile dispozitive de citire tip e-book cu cerneală electronică vor revoluţiona cititul mai ceva decît tiparul lui Gutenberg.
Colecţionarii de artă vor mereu ceva nou şi vechi. Adică: o nouă descoperire din opera unui artist vechi. „Nou“ şi „vechi“ sînt atributele care dau valoare materială obiectelor de artă. Asta a fost matematica după care s-au luat cîţiva colecţionari care au achiziţionat, între 1995 şi 2006, cîteva zeci de tablouri din colecţia „Werner Jäger“.
„Literature in Flux via Danube“ e cel mai interesant eveniment cultural-literar al momentului. Lansată la apă la scurt timp după încheierea, la Berlin, a deja celebrului Literaturfestival, acestă manifestare a început pe 23 septembrie, la Ruse, şi va dura şase săptămîni, timp în care scriitorii invitaţi vor naviga 1200 de km pe Dunăre.
Germania sărbătoreşte pe 3 octombrie 21 de ani de unitate. 21 de ani de la căderea Zidului care despărţea Estul de Vest, comunismul de capitalism, totalitarismul de libertate. „Wir sind ein Volk“, s-a spus atunci, la unificarea celor două Germanii. „Sîntem un popor“, adică „unul şi acelaşi“ – accentul respectiv a devenit între timp program de tranziţie.
Vama e un loc superb. Aristoteles e aici pentru al doilea an (după ce primele patru ediţii le-a petrecut în judeţul Sibiu). E un loc unde Dan Nuţu, iniţiatorul atelierului, spune că s-ar muta, deşi anul trecut i-a cam fost teamă că frumuseţea decorului i-ar putea deturna pe cei 16 tineri cineaşti de la motivul prezenţei lor acolo.
Dacă dispare euro, eşuează întregul proiect european. În ultima vreme, acest argument a fost invocat pe tonuri tot mai isterice. Eventualitatea unui faliment al Greciei îi sperie pe euro-entuziaşti şi îi întărîtă pe euro-sceptici. Deocamdată, primii par să fi cîştigat bătălia, cel puţin în dezbaterea publică.
Bienala de la Istanbul este considerată unul dintre cele mai interesante evenimente periodice dedicate artelor vizuale contemporane. Ediţia de anul acesta şi-a propus, printre altele, să prezinte o imagine modernă, occidentală a Turciei. Ambiţia Fundaţiei pentru Cultură şi Artă este, pe de altă parte, să promoveze o imagine mai atractivă a artiştilor turci în Occident.
Scriitorul francez Michel Houellebecq, al cărui roman La carte et le territoire a fost recompensat în 2010 cu premiul Goncourt, nu s-a prezentat la două întîlniri importante cu cititorii, programate acum două săptămîni în Olanda. Nici organizatorii evenimentelor şi nici editorii săi nu au mai putut să ia legătura cu el.
Pe piaţa de carte din Europa occidentală, un premiu literar important înseamnă vînzări bune, uneori chiar şi de zece ori mai mari în comparaţie cu media. O banderolă roşie pe care e înscris premiul aduce mai multă vizibilitate în librării şi o putere de seducţie aproape infailibilă.
Pe Ioana Avădani o ştiţi din Dilema veche: scrie din cînd în cînd despre bolile presei, despre problemele jurnaliştilor, despre limitele libertăţii de exprimare; ca directoare a Centrului pentru Jurnalism Independent, le ştie foarte bine. Tot în Dilema veche au apărut şi Scrisorile din New Orleans ale lui Andrei Codrescu: cele mai multe Scrisori erau texte pe care poetul le rostea la rubrica lui săptămînală de la National Public Radio. În română, toate aceste articole, precum şi multe dintre căr
Urmăresc, mai mult din curiozitate decît din apetit pentru spectaculos, Gala Tînărului Actor (sau Gala Hop) de la Mangalia. Competiţia organizată anual de UNITER încearcă să stabilească nişte ierarhii în rîndul absolvenţilor (tot mai) numeroaselor şcoli de actorie din ţară.
Galeriştii ar face bine să gîndească precum bancherii. Colecţionarii de artă trebuie să ia cursuri de trading. Curatorii să se transforme în agenţi de vînzări. Criza financiară mondială a schimbat regulile în economie. Inclusiv în economia artei. Lucrurile s-au complicat în ultimii ani. Căci pretenţiile celor (puţini) care cumpără obiecte de artă sînt acum mult mai mari.
Chestia asta cu sezoanele literare n-am înţeles-o niciodată. Ca şi cum oamenii ar citi pe sezoane, editurile franceze scot grosul cărţilor dintr-un an în perioada august-noiembrie. Atunci se depune cel mai mare efort, atunci e „bătaia peştelui“. Rentrée littéraire a devenit un fenomen atît de mediatizat, atît de politizat, încît nimeni nu-l poate ignora.
Luni în şir, presa culturală din Germania nu s-a mai săturat de acest scandal. Povestea a început ca un policier – e vorba de un furt intelectual, a continuat în stil roman noir, s-a amplificat, devenind thriller, şi s-a terminat precum o telenovelă. Protagonista e o tînără scriitoare, Helene Hegemann. E autoarea celui mai mare plagiat din ultimul deceniu.
E criză peste tot. În Olanda au început să se închidă teatre, orchestre şi ansambluri de dans. Nu doar sectorul independent e afectat de măsurile de austeritate. Şi instituţiile de stat au parte de reduceri masive de buget. În 2012 măsurile se anunţă încă şi mai severe: guvernul de la Haga s-a angajat să-şi reducă cheltuielile cu 200 de milioane de euro.
Nu există multe ţări care să investească atît de mult în reprezentarea culturală ca Germania. 150 de Institute Goethe în 93 de ţări şi aproape 1000 de birouri de legătură (biblioteci, săli de lectură, centre de predare a limbii şi examinare etc.) reprezintă platforma de pe care Germania îşi organizează schimburile culturale cu exteriorul. Doar cîteva dictaturi interzic înfiinţarea unor asemenea reprezentanţe care ţin deja de politica externă a Germaniei.
Cultivarea memoriei e o misiune asumată cu sinceritate şi pragmatism în Germania: războaiele, comunismul şi mai ales fascismul, experienţa totalitară, represiunea, viaţa cotidiană în comunism, poveştile cu spioni şi turnători – toate aceste episoade din istoria ultimului secol sînt studiate în şcoli, centre de cercetare şi, nu în ultimul rînd, în muzee şi locuri memoriale.
Liao Yiwu (născut în 1958 în Sichuan) este autorul unui poem despre evenimentele din Piaţa Tiananmen din 1989. Poemul, intitulat „Masacrul“, a circulat clandestin în China, a fost tradus şi publicat în Occident. Liao Yiwu a fost arestat pentru propagandă contrarevoluţionară şi a fost ţinut la închisoare vreme de patru ani.
De la Henri Cartier-Bresson la Juergen Teller trecînd prin Lucien Clergue, Brassai, Man Ray, Nam June Paik şi Peter Lindbergh – cu toţii au expus măcar o dată la Arles. Nu doar selecţia riguroasă şi valoarea colecţiilor expuse atrag vizitatorii, ci şi punerea în scenă a fotografiilor.
România literară încearcă să facă un recensămînt al cărţilor de căpătîi. Dosarul ediţiei urmăreşte care au fost cărţile cu adevărat formatoare ale scriitorilor români. Iniţiatorul dezbaterii, Nicolae Manolescu, este primul care răspunde:
Capitalismul nu are presă bună. I se pun în cîrcă o grămadă de neajunsuri. Cine e de vină că ratele cresc, cresc neîncetat, transformîndu-ne în sclavii băncilor? Capitalismul, bineînţeles. Cine e de vină că pensia nu mai ajunge nici pentru medicamente?
Ce legătură e între etică, islam şi afaceri? Criza financiară - spun unii teologi musulmani - e un semn că sistemul economic mondial este viciat; legea islamică (sharia) permite profitul, dar interzice dobînda - iar sistemul economic sharia este o alternativă mai sigură, mai etică la capitalism.
E mereu amabil, zîmbitor, optimist. Se vede de la o poştă: o duce bine. În anii lui de glorie, prin ’70-’80, era mereu pe prima pagină a ziarelor în compania celebrităţilor din politică, cinema sau sport şi era mereu însoţit de cele mai rîvnite femei ale Parisului.
Festivalul de la Avignon nu se vrea o vitrină a celor mai bune sau mai reprezentative creaţii, ci un spaţiu al inovaţiei. E o aspiraţie asumată chiar cu riscul de a „călca pe nervi“. Într-adevăr, mulţi spectatori şi, de la o vreme, tot mai mulţi critici de teatru cer cu insistenţă o abordare mai „umană“ – adică spectacole accesibile. S-a mers prea departe cu inovaţia, teatrul a ajuns, pentru unii, de neînţeles.
Anchetă despre „de ce se ceartă scriitorii“. Iată trei piste posibile, trei răspunsuri, trei motive de ceartă (şi de adoraţie)! Ruxandra Cesereanu: „Pentru că sînt: orgolioşi, infantili, ridicoli, nevrotici, cusurugii, păguboşi, colerici, autosuficienţi, egocentrici, impacienţi, suspicioşi, grandomani, capricioşi, flecari, geloşi, invidioşi, frustraţi, ranchiunoşi...
N-am înţeles, în tot vacarmul de după bacalaureat, care e tragedia. Pînă la urmă nu s-a întîmplat nimic. La examenul susţinut în sfîrşit în condiţii concurenţiale decente – nu s-a mai dat voie cu fiţuici, telefoane mobile, ciorne etc. –, nişte loaze nu au luat examenul şi îl vor repeta la toamnă.
Globalizarea a făcut ca accesul oamenilor la artă să fie mai facil: nicicînd nu am avut parte de o circulaţie atît de intensă a bunurilor culturale ca acum. Muzeele îşi împrumută unele altora obiecte de patrimoniu, spectacolele de teatru fac turul lumii în turnee, filmele se difuzează aproape simultan în mai multe ţări, cărţile se publică, se traduc, se vînd mai peste tot.
În Germania, numele său e binecunoscut, eseurile sale au intrat în bibliografiile obligatorii la clasele cu profil filologic, opera îi este studiată în toate universităţile importante, numele său figurează, alături de Ionesco, Eliade şi, mai nou, de Herta Müller, pe lista (de altfel, scurtă) a autorilor de origine română prezenţi în peisajul literar german.
Biserica Catolică din Germania trece printr-un nou seism. După tulburările provocate la începutul anului de memorandumul intitulat „Biserica 2011: o reformă indispensabilă“, prin care sute de teologi şi preoţi din întreg spaţiul de expresie germană cereau, printre altele, sfîrşitul celibatului, se iscă acum o nouă gîlceavă între „tradiţionalişti“ şi „reformatori“.
Cu puţin timp înainte să se stingă din viaţă, Tony Judt lucra febril la manuscrisul ultimei cărţi. Ţării îi merge prost. Un tratat despre nemulţumirea noastră a apărut recent în Germania şi stîrneşte, ca fiecare carte a cunoscutului istoric, deopotrivă admiraţie şi antipatie. Volumul e un soi de testament ideologic – dacă îmi este permisă această noţiune forţată –, un tablou (în tuşe uneori îngroşate) al situaţiei politice şi sociale din Europa şi State Unite după cel de-Al Doilea Război Mondial
David Garrett e starul pop al muzicii clasice, un wunderkind al viorii. A început să cînte la 5 ani, la 14 ani semna deja primul contract cu Deutsche Grammophon. Acum trentagenar, este mereu în turnee. Susţine concerte deopotrivă la marile filarmonici şi pe stadioane sau săli polivalente.
Tot ce ştim e că nu ştim nimic – pare că spune Ismail Kadare într-un interviu publicat recent în Frankfurter Allgemeine Zeitung. „Nu e bine să vorbeşti cu cineva din Balcani despre termenul de naţiune. Căci se ajunge repede la neînţelegeri. Noi, toţi cei din Balcani – croaţi, sîrbi, bosniaci, albanezi –, am avut întotdeauna o patrie, nu şi o naţiune."
O casă veche, fără etaj, undeva, în zona Batiştei. În încăpere miroase a hîrtie, a clei, a cerneluri şi a băuturi fine. Piesele de mobilier, şubrede şi desperecheate, gem de povara anilor şi de sarcina pe care o duc: zeci de cărţi masive, îmbrăcate în piei groase, cu nişte cotoare cît tocul uşii de groase, stau adunate în stive, una peste alta.
A fost sau n-a fost afectată piaţa de carte de criza economică mondială? Datele sînt paradoxale şi confuze. Pe de o parte, în Europa se tipăreşte mai mult ca oricînd. Pe de altă parte, bugetele familiale s-au diminuat considerabil. Puterea de a cumpăra cărţi a scăzut şi ea. Însă în Franţa şi în Germania, cel puţin, editurile o duc bine.
De parcă ar trebui neapărat să obţină profit, National Gallery caută soluţii ca să-şi optimizeze fluxul de vizitatori. Ultima invenţie e parcursul expoziţional în regim de blockbuster. Obiectivul: reducerea timpului de vizitare. Julia Voss explică într-un articol din Frankfurter Allgemeine Zeitung cum ni s-au schimbat obiceiurile legate de vizita la muzeu.
Să spui că „îl înţelegi pe Hitler“, să admiţi că eşti nazist de pe scena mondială care e Festivalul de la Cannes e ca şi cum, exilat într-o mică Elveţie care respectă deopotrivă corectitudinea politică şi libertatea de exprimare, ai arunca cu sticle incendiare în opinia publică. Am auzit comentarii de tot felul, printre care şi o pledoarie în care artistul e scuzat...
Ce faceţi atunci cînd în avion însoţitoarea de zbor vă spune, pe un ton potolit, înainte de aterizare, să vă legaţi centurile de siguranţă? Pentru siguranţa dumneavoastră renunţaţi la libertate.
Anul acesta, la Noaptea Europeană a Muzeelor (14 mai) au participat cîteva mii de instituţii, 54 de ţări, iar evenimentul a antrenat, global, cîteva milioane de vizitatori. Şi muzeele din România s-au aliat la acest maraton, propunînd programe speciale şi aşteptîndu-şi vizitatorii pînă tîrziu în noapte. Judecînd după cifrele furnizate chiar de organizatori, Noaptea Muzeelor a fost un succes.
Trăiască pîra, delaţiunea, turnătoria! Trăiască informaţia senzaţională! În criză de subiecte – de fapt, de imaginaţie şi de reporteri autentici –, ziarele nu mai ştiu cum să stoarcă ştiri „tari“. Pînă şi ziarele considerate serioase par să fie în criză de jurnalişti de investigaţie.
„Cenzura de orice fel este interzisă“, se spune în Art. 30, paragraful 2 al Constituţiei. Aşa o fi, dacă scrie în Constituţie... De fapt, aşa ar trebui să fie, căci între ideal şi real încă există diferenţe. Active Watch a dat recent publicităţii raportul FreeEx 2010 cu privire la libertatea presei în România.
Nu avem cum să decidem asupra naşterii noastre. Dar putem decide cînd murim? Europa vorbeşte pe mai multe tonuri despre eutanasie şi sinucidere asistată. În unele ţări există deja chiar şi un cadru juridic referitor la condiţiile în care unui cetăţean îi este îngăduit să apeleze la medici pentru a pune capăt unor suferinţe insuportabile.
La începutul anilor ’90, jurnaliştii occidentali în misiune la Bucureşti relatau, adesea pe un ton mirat, despre cît de cultivaţi sînt oamenii pe care îi întîlneau pe stradă. Era într-adevăr un paradox să găseşti într-o ţară săracă, izolată şi a cărei producţie culturală e supusă cenzurii atîţia oameni care vorbesc limbi străine.
Frumoasă, foarte frumoasă Antologia Echinox datată 9-12 / 2010, dar apărută la începutul lunii trecute. Greu de stabilit o ierarhie printre cele 50 de texte incluse în ofertă: această enciclopedie de autori (de la C la V) arată spiritul echinoxist în toată splendoarea lui vitală.
Mă bucur că manuscrisele şi documentele scoase la licitaţie săptămîna trecută, la Paris, au fost achiziţionate de un român şi că ele vor putea fi repatriate. Faptul că pînă la urmă a fost cumpărată întreaga serie de documente mă bucură încă şi mai mult, căci astfel arhiva respectivă rămîne întreagă.
Atunci cînd interesele particulare se lovesc de interesul public, ies scîntei. Un incident recent ne arată că încurcate mai sînt căile democraţiei. Mai ales acolo unde o judecăm „consolidată“... Studiourile Universal au anunţat recent că renunţă să mai susţină producţia filmului Memphis în regia britanicului Paul Greengrass.
