Herta Müller cere un Muzeu al Exilului
Cultivarea memoriei e o misiune asumată cu sinceritate şi pragmatism în Germania: războaiele, comunismul şi mai ales fascismul, experienţa totalitară, represiunea, viaţa cotidiană în comunism, poveştile cu spioni şi turnători – toate aceste episoade din istoria ultimului secol sînt studiate în şcoli, centre de cercetare şi, nu în ultimul rînd, în muzee şi locuri memoriale. La Berlin, istoria recentă e aproape contemporană: urmele vechiului zid care despărţea oraşul şi lumea sînt vizibile la tot pasul, casele evreilor deportaţi sînt marcate cu plăcuţe memoriale, fiecare loc în care s-a întîmplat ceva semnificativ pentru istoria mare sau mică e însemnat. E şi firesc să se întîmple asta într-o ţară care a trecut prin două dictaturi. Exilul face parte tot din această istorie – însă el nu este studiat cum se cuvine, crede Herta Müller. Scriitoarea i-a solicitat recent cancelarului Angela Merkel să încuviinţeze deschiderea unui Muzeu al Exilului.
„În timpul săptămînii Premiului Nobel de la Stockholm am fost întrebată, nu o dată, despre ceilalţi autori germani distinşi cu Nobel. Am amintit atunci de destinul tragic al lui Nelly Sachs, ajunsă la disperare după ce a emigrat la Stockholm şi care – la fel ca Thomas Mann şi Hermann Hesse – n-a mai putut şi n-a mai vrut să se întoarcă în Germania după încheierea războiului, deşi devenise cetăţean de onoare al oraşului Berlin. Vizite scurte – da, asta puteau toţi trei. Şi Konrad Merz putea, care fugise încă din 1934 în Olanda, unde a reuşit să supravieţuiască ocupaţiei germane, ascuns într-un dulap. Am apucat să mă întîlnesc cu el, l-am invitat, şi am văzut cum pe bătrîn îl podideau lacrimile atunci cînd se gîndea la tinereţea lui berlineză şi la pierderea oraşului său de baştină. Dar nici el nu s-a putut întoarce. Konrad Merz, care pe atunci se numea Kurt Lehmann, a fost probabil unul dintre primii emigranţi care, în plus, a scris primul roman despre viaţa în exil. Titlul e: Ein Mensch fällt aus Deutschland (Un om cade din Germania). Exilul e o consecinţă a primei prigoane din Germania. Scriitori, muzicieni, pictori, arhitecţi, dar şi medici, jurişti şi bineînţeles politicieni au fost alungaţi din cel de-al Treilea Reich sau arestaţi şi ucişi în lagărele de concentrare. Doar foarte puţini dintre cei plecaţi s-au decis după 1945 să se întoarcă în Germania de-acum democratică. Nu o dată s-a întîmplat să fie înjuraţi de cei rămaşi. Şi mă gîndesc aici la apariţia lui Paul Celan sau a lui Albert Vigoleis Thelen în Gruppe 47. Însă în cazul celor mai mulţi e un lucru ştiut: după război, nimeni nu mai vroia să audă de ei.“
Herta Müller are cel puţin două lucruri în comun cu Nelly Sachs şi Thomas Mann: toţi trei sînt laureaţi ai Premiului Nobel; toţi trei au trecut şi au fost marcaţi de experienţa exilului. Nelly Sachs şi Thomas Mann au părăsit Germania din cauza nazismului, Herta Müller a părăsit România natală din cauza comunismului.
În România există deja un Institut Naţional pentru Memoria Exilului care are ca obiect de activitate culegerea, arhivarea şi publicarea documentelor referitoare la exilul românesc din perioada 1940-1989, precum şi rezolvarea unor probleme pendinte legate de fostul exil. Pe cînd şi un Muzeu al Exilului Românesc care să recupereze, printre altele, şi destinul unor Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugène Ionesco, Herta Müller?
