Infernul de la teatru
Vă mai amintiţi de caricatura cu profetul Mohamed care purta pe cap o bombă în chip de turban? Acum cîţiva ani, apariţia acestui desen într-un ziar danez a stîrnit reacţii vehemente în lumea islamică. Protestele s-au transformat apoi în atacuri directe: grupări de integrişti au incendiat ambasade occidentale. Desenatorului, redacţiei şi celor care le-au luat apărarea, în numele libertăţii de exprimare, li s-a promis, în numele credinţei, iadul pe pămînt. Dincolo de isteriile colective, a existat şi o dezbatere publică destul de consistentă, la care au participat intelectuali (moderaţi) din Occident şi din Orient. Nu s-a ajuns la o concluzie, dar măcar s-a aplanat conflictul de fond. Libertatea de exprimare e un drept aproape de la sine înţeles în lumea democratică occidentală; pentru islam, această libertate poate părea uneori excesivă – ea nu numai că lezează sensibilităţi, ci poate încălca norme de la sine înţelese, aşa cum ar fi, de pildă, faptul că Mohamed e sfînt şi, prin urmare, inviolabil. „Avocaţii“ caricaturilor au replicat că violenţa islamică e o temă actuală şi de interes public, cei care au condamnat apariţia lor au spus că desenele satirice cu Mohamed sînt o mostră de islamofobie şi de imperialism occidental.
Circul se repetă acum, cu alte mize şi alţi jucători. În rolul principal este Romeo Castellucci, unul dintre cei mai prolifici oameni de teatru ai momentului. Împotriva lui şi a actorilor săi protestează Institutul Civitas, o organizaţie a catolicilor. De unde vine supărarea? Castellucci a montat recent la Théâtre de la Ville din Paris spectacolul Sur le concept du visage du fils de Dieu (Despre conceptul chipului fiului lui Dumnezeu), un spectacol polemic despre sensurile şi nonsensurile credinţei în epoca de azi. Spectacolul tratează tema milei şi a speranţei. E vorba de relaţia dintre un fiu nevoit să-şi îngrijească, răbdător şi obedient, tatăl bătrîn şi bolnav. În scena finală, nişte copii aruncă grenade spre chipul lui Christ (o reproducere după Salvator Mundi de Antonello da Messina, 1465); chipul se descompune încet lăsînd să se vadă replica „You are my shepherd“, („Eşti păstorul meu“); apoi apare imediat şi negaţia: „You are not my shepherd“. „Nu e genul de spectacol de la care ieşi cu zîmbetul pe buze“ – notează Libération. În 2008, Romeo Castellucci a fost artist-invitat la Festivalul de la Avignon. El a prezentat atunci, în trei spectacole diferite, Infernul, Purgatoriul şi Paradisul (după Divina Commedia a lui Dante Alighieri) şi a stîrnit, chiar şi acolo, în acel (să-i spun Paradis? sau Infern?) Purgatoriu al teatrului, reacţii extrem de tranşante din partea spectatorilor. Primul spectacol a fost întrerupt de cîteva ori de spectatori furioşi (s-a speculat, mai tîrziu, că protestele erau de fapt jucate, însă au existat şi nenumăraţi spectatori vexaţi de-adevăratelea).
De data asta însă, agresivitatea protestatarilor de la Paris depăşeşte cu mult aşteptările. Angajaţii teatrului sînt hărţuiţi cu telefoane şi mesaje de ameninţare, casierele sînt înjurate, spectatorii sînt busculaţi la intrarea în teatru. Liderul organizaţiei creştinilor nu a văzut spectacolul, dar spune că a citit suficient de multe cronici încît să-şi dea seama cît de periculos este pentru public să se expună imaginii finale. Boicotarea spectacolului ar fi, pentru el, o formă de participare civică. În ţara căreia Europa îi datorează modernizarea politică, democraţia, laicitatea, un spectacol despre conceptul chipului fiului lui Dumnezeu e considerat periculos. În logica asta, dacă nişte actori aruncă pe scenă cu grenade (false) în chipul lui Christos, atunci creştinii lezaţi de pretutindeni ar trebui să arunce cu grenade adevărate în teatru. Cum vi se pare?
În toată această poveste cel mai trist e că, pînă la urmă, din spectacol nu mai rămîne decît vacarmul de dinainte şi de după reprezentaţie. Romeo Castellucci nu mai e, în conştiinţa publică, artistul vizionar, ci tipul ăla, cu scandalul… Dar ăsta e destinul tuturor artiştilor (prea) angajaţi. Din păcate, politica bate mai mereu estetica.
(În imagine: Salvator Mundi de Antonello da Messina)
