Geniu fără operă originală?

Colecţionarii de artă vor mereu ceva nou şi vechi. Adică: o nouă descoperire din opera unui artist vechi. „Nou“ şi „vechi“ sînt atributele care dau valoare materială obiectelor de artă. Asta a fost matematica după care s-au luat cîţiva colecţionari care au achiziţionat, între 1995 şi 2006, cîteva zeci de tablouri din colecţia „Werner Jäger“. Printre altele, erau acolo lucrări recent descoperite de Max Pechstein, Heinrich Campendonk, Max Ernst, André Derain, Kees van Dongen. Cel care le-a vîndut, încasînd, în urma mai multor licitaţii, peste 16 milioane de euro, este Wolfgang Beltracchi, un pictor pînă nu de mult aproape necunoscut. Avea tablourile şi o poveste credibilă: soţia sa, nepoată a omului de afaceri şi colecţionarului Werner Jäger, ar fi moştenit fabuloasa sa colecţie de artă. Că era, într-adevăr, fabuloasă, se ştia – însă ce lucrări a strîns Jäger nu era cunoscut. Pînă la urmă s-a dovedit că povestea cu moştenirea era adevărată şi că tablourile erau false. 

De fapt, Beltracchi a adăugat colecţiei moştenite noi şi noi opere de artă. Pe care le-a pictat singur, cu răbdare şi chiar cu pricepere, de vreme ce falsul a fost depistat atît de tîrziu. Certificate de autenticitate pentru operele vîndute? Le-a primit pe toate. Experţi, colecţionari, istorici de artă, directori de muzee au văzut lucrările şi s-au minunat de inestimabila lor valoare şi raritate. Îndoielile au început să apară de-abia cînd pe dosul unui tablou a fost descoperită ştampila unei expoziţii în ale cărei registre nu s-a regăsit şi lucrarea respectivă. Încetul cu încetul s-a dus vestea printre colecţionari că ceva nu e în regulă cu tablourile din colecţia „Werner Jäger“. Nenumăratele expertize care au urmat au dovedit înşelăciunea. Procesul e acum în plină desfăşurare şi ziarele nu contenesc cu noi şi noi dezvăluiri despre acest caz. Să fi fost implicaţi în această înşelăciune şi experţii chemaţi să evalueze lucrările? Nu este oare suspectă tăcerea directorilor de muzeu care au achiziţionat falsuri? Să fie criticii de artă complici sau victime, în acest caz? 

Deocamdată, Beltracchi este singurul acuzat în acest caz. La proces a povestit cum a cumpărat, de prin tîrguri şi anticariate, rame vechi, pînze şi pensule; cum a învăţat să-şi fabrice singur vopseluri, ca pe vremuri; şi cum a lucrat la fiecare tablou în parte. Pentru negustorii de artă pe care i-a păcălit ani de zile e un derbedeu, un pungaş, un nenorocit. El însuşi se consideră însă un artist înzestrat „cu darul văzului“. „În mine coexistă mai multe suflete de artist“, s-a apărat el. Nu a avut nevoie de o analiză conştientă a tehnicilor picturale ale celor pe care i-a falsificat; în faţa şevaletului, nu se mai simţea Beltracchi, ci Ernst, Pechstein, Campendonk. Şi nu avea nevoie să copieze tablourile lor, ci inventa altele – „unele care nu ar fi trebuit să lipsească din opera acestor maeştri iluştri“. Priceperea i-o datorează în primul rînd tatălui său, restaurator de picturi bisericeşti, de la care a învăţat cît de uşor se poate înlocui zugrăveala veche cu straturi noi de culoare. „Oare nu e şi restaurarea tot un fel de falsificare a lucrării de artă?!“ – a insinuat el. O fi, însă cel puţin în ceea ce priveşte procesul său din sala de tribunal, aceste argumente nu au nici un fel de acoperire. Ele deschid însă nişte căi de atac (şi de apărare) interesante în celălalt proces în care este judecat de breaslă şi de opinia publică. 

O pledoarie interesantă a apărut în Frankfurter Allgemeine Zeitung, care lansează o discuţie pînă la un punct pertinentă despre drepturile auctoriale şi despre destinul artiştilor în epoca postmodernă. Beltracchi nu a copiat tablouri, ci a inventat unele noi, inexistente. El nu e un simplu falsificator, ci un creator. Un geniu fără operă originală – notează FAZ. Nota ironică nu îi este adresată atît autorului, cît celor care s-au înghesuit să-i cumpere opera. Foarte adesea, chiar şi adevăraţii cunoscători se lasă păcăliţi cînd apare un tablou pe care l-au căutat multă vreme. Tocmai pe asta se şi bazează falsificatorii: ei ştiu foarte bine ce caută colecţionarii de artă şi de aceea se bazează pe „dragostea care orbeşte“. Un colecţionar pasionat (şi cu posibilităţi financiare) ar da orice, oricît, ca să adauge colecţiei (încă) o raritate. Uneori iese prost. Pentru că rarităţile autentice... sînt rare.