Infarct cultural?

Criza financiară mondială a obligat guvernele să reducă drastic cheltuielile. Aproape peste tot în Europa s-a tăiat din subvenţiile pentru cultură. În aceste condiţii, poate părea o nesăbuinţă ca în Germania să existe 84 de opere în 81 de oraşe; practic, orice localitate de talie medie are cel puţin un ansamblu de operă finanţat de stat.

Excesul de subvenţii pentru instituţiile culturale dăunează grav echilibrului financiar şi, pînă la urmă, culturii înseşi. O carte apărută recent în Germania stîrneşte polemici aprinse: Der Kulturinfarkt. Eine Polemik über Kulturpolitik, Kulturstaat, Kultursubvention. Cei patru autori (Armin Klein, Stephan Opitz, Dieter Haselbach şi Pius Knüsel) sînt specialişti în management cultural, foşti funcţionari, oameni cu experienţă în politicile culturale din spaţiul german. Ei încearcă să facă un bilanţ critic al „statului cultural“, să analizeze ce înseamnă „cultura subvenţiei“ şi ce au adus subvenţiile culturii. Problema majoră pe care au identificat-o e că misiunea instituţiilor publice de cultură din Germania nu mai e arta sau inovaţia, ci autosusţinerea. Cu alte cuvinte, instituţiile de cultură au devenit nişte aparate birocratice care bifează nişte sarcini primite de la finanţatori şi care, în loc să creeze, se complac în a oferi produse accesibile, pe gustul unui public cît mai larg; aceste politici culturale mioape exclud asumarea oricărui risc (estetic). Produsele culturale finanţate pe bani publici ar fi foarte asemănătoare. Critica politicii de subvenţie e că, în loc să se finanţeze eforturile meritorii, inovaţia, diversitatea, se cheltuiesc bani pentru mediocritate. Der Spiegel a publicat recent, în avanpremieră, un fragment consistent din această carte.

Calculul pe care îl fac autorii e simplu: s-ar putea renunţa la jumătate din numărul teatrelor şi operelor, s-ar putea închide optzeci de muzee şi astfel s-ar reduce cu aproape 50% cheltuielile pentru cultură. La cît de bogată e viaţa culturală din Germania, nimeni nu ar fi afectat de dispariţia acelor instituţii.

Problema e – spun autorii – că sistemul cultural e foarte aproape de un infarct. Sub deviza „cultura pentru toţi“ s-a construit, în ultimele decenii, un ansamblu gigantic de politici şi instituţii, şi ele nu au putut încă să-şi îndeplinească promisiunea. Tot ce ţine de Hochkultur – adică teatre, opere, muzee – reprezintă în continuare terra incognita pentru majoritatea populaţiei, spune autorii. Numărul teatrelor a crescut în perioada 1991-2007 cu 78%; numărul evenimentelor programate a crescut cu 11%; iar numărul de spectatori prezenţi la evenimente a scăzut cu 5%. Acesta înseamnă că fiecare vizită la teatru s-a scumpit – de unde şi paradoxul culturii subvenţionate: modelul e deficitar chiar şi acolo unde teoretic există cerere.

Liniştea celor care decid finanţările în cultură e, pentru cei patru autori, un motiv de îngrijorare: „Atîta consens nu poate exista decît dacă se ascund conflicte şi probleme mari“.

Aşa cum era de aşteptat, cartea a fost întîmpinată cu entuziasm doar de cîţiva (din fericire, foarte puţini) oameni politici locali. Celor care decid asupra subvenţiilor le-o fi foarte la îndemînă să recurgă la argumentele invocate în această carte pentru a mai tăia din cheltuielile culturale. Criticii cărţii şi ai politicii de austeritate îi acuză de populism. Nici cei patru autori n-au scăpat de mustrări şi de băşcălie. O cronică apărută în Süddeutsche Zeitung avertizează că cititorii n-ar avea mare lucru de cîştigat, parcurgînd volumul: „de fapt, e de necitit. E încîlcită în ceea ce priveşte descrierea stării de fapt, neclară în expunerea polemicii, confuză în observaţiile istorice“. Şi asta n-ar fi nimic, dacă autorul cronicii n-ar sugera, la un moment dat, că cei patru au mare noroc că nu trăiesc de pe urma cărţii publicate – altminteri ar muri de foame. Dar şi această formă de ironie tot populism este. Mai ales că fraza porneşte de la premisa greşită că această carte nu va fi citită. De fapt, la cît se vorbeşte despre ea, sînt sigur că toţi managerii instituţiilor culturale şi-au comandat deja un exemplar. Ca să ştie cum să-şi formuleze pe viitor cererile de subvenţie, astfel încît să nu supere pe nimeni.