Cît de verde e energia verde?

 În optimiştii ani ’90, rozul era o culoare la modă: think pink! Acum, e la modă verdele. Şi ni se atrage atenţia, mereu, că trebuie să fim şi să gîndim verde: case verzi, maşini verzi, hrană verde, energie verde – totul, absolut totul trebuie să fie verde. Acum vreun an, cînd, după cutremurul devastator din Japonia şi catastrofa nucleară de la Fukushima, Angela Merkel a anunţat că Germania va abandona „cît de curînd“ producţia de energie atomică, zeci de organizaţii civice şi ecologiste s-au grăbit să-i mulţumească şi să o încurajeze. Germania ar fi astfel prima ţară europeană care nu numai că nu va construi centrale noi, ci le va închide şi pe cele deja existente.

A fost o decizie dificilă, căci o parte însemnată a energiei electrice consumate în ţară era produsă în centralele nucleare. Energia ieftină are însă şi un preţ: poluarea. Deşeurile rezultate în procesul de producţie sînt transportate la o uzină din Marea Britanie pentru a fi prelucrate şi aduse din nou înapoi în Germania, la Gorleben, spre a fi depozitate într-un „cimitir“ atomic subteran. „Trenul atomic“ – cum îl numesc activiştii ecologişti – a transportat deja, în cele cîteva decenii de cînd s-a semnat contractul respectiv, cîteva sute de tone de material radioactiv. Fiecare nou transport de deşeuri a fost întîmpinat cu proteste violente şi acte de sabotaj – guvernului imputîndu-i-se că pune în pericol sănătatea publică cu preţul obţinerii energiei electrice la un preţ convenabil. Şi asta, în condiţiile în care Germania – una dintre cele mai avansate economii europene – şi-ar putea permite să plătească preţul corect pentru energie... verde. Chestiunea economică a devenit subiect de dezbatere culturală. Anti-atomicii s-au infiltrat printre trupele rock, prin companiile de teatru, în cinematografie. Gorleben, altminteri un orăşel simpatic (pe vremuri era chiar destinaţie de vacanţă) s-a transformat în teatru de război, locul unei catastrofe nucleare iminente. Catastrofa reală de la Fukushima n-a făcut decît să alimenteze temerile (întemeiate sau nu).

De ce să riscăm? Acesta a fost şi argumentul cancelarei Merkel atunci cînd a anunţat abandonarea proiectelor nucleare noi şi închiderea treptată a tuturor centralelor în următorii ani. Ea şi-a construit pledoaria pornind de la rapoartele (şi sloganele) unor organizaţii ecologiste. Însă măsurile efective sînt mai anevoioase decît decizia politică. Guvernul a trebuit să admită că termenele impuse iniţial nu sînt realiste, că vor exista întîrzieri mai mari şi costuri suplimentare. O centrală nucleară nu se poate închide peste noapte, la fel cum şi pentru construirea altora, noi, va fi nevoie de timp şi de bani. Planul guvernului este să încurajeze construirea unor termocentrale de mare capacitate – ceea ce are sens, de vreme ce Germania dispune din plin de resursele naturale necesare (cărbune), şi, în plus, ar putea astfel crea noi locuri de muncă într-un domeniu în care nu e nevoie de cine ştie ce calificări. O componentă importantă a industriei germane ar putea fi astfel revitalizată. Însă nici aceste noi centrale – bazate, de fapt, pe o tehnologie mult mai veche – nu vor fi tocmai verzi; dimpotrivă, prin emisiile ridicate de dioxid de carbon ar putea fi încă şi mai dăunătoare mediului. Cît despre celelalte planuri – energie eoliană, solară etc. – acestea sînt deocamdată inutilizabile la scară largă iar costurile depăşesc cu mult posibilităţile de plată ale guvernului german. Obsesia pentru mai mult verde pare, deocamdată, nu doar lipsită de pragmatism, ci şi dăunătoare mediului. Din cîte se pare, preţurile energiei vor creşte cu cel puţin 30% în următorii zece ani.