Ultimul salon la Paris
Participarea României la Salon du livre, în calitate de invitat de onoare, a fost unul dintre cîştigurile vechii echipe a ICR, condusă de Horia-Roman Patapievici. Un avantaj important pentru literatura română, care a fost transformat cu greu de echipa care i-a urmat. „Cu siguranţă, în următorul secol nu se va mai întîmpla aşa ceva“ – îmi spunea un editor francez cu puţin timp înainte de inaugurare. „Ar fi foarte trist să nu iasă bine.“
E un moment aşteptat pentru mulţi autori români. Salon du livre are o forţă de seducţie cu totul specială – e un fel de buricul lumii, un centru al universului. A fi sau a nu fi la Salon du livre a devenit aproape o chestiune existenţială. Fără să minimalizez prestigiul şi meritele acestui Salon de carte, trebuie să spun, totuşi, că, pentru autorii români, Leipziger Buchmesse e mult mai primitor. Piaţa de carte franceză e oricum mult mai închisă spre traduceri (mai ales spre cele din limbile mici, cum e româna) decît cea germană. În Franţa, editurile preiau cărţile româneşti cu multă precauţie şi le publică dozat, ţintit. O deschidere importantă s-a produs de abia în ultimul an, cînd, într-adevăr, au apărut ceva mai multe titluri. Însă, una peste alta, relaţia autorilor români cu piaţa de carte franceză e precum cea dintre doi dansatori de tango care se iubesc şi, tocmai de aceea, se tot bruschează în timpul dansului.
„E mai ceva ca la un meci Paris Saint-Germain – Olympique Marseille“, se plînge cineva. Într-adevăr, la intrarea principală e o înghesuială groaznică: sînt cinci sau şase cozi lungi la casele de bilete şi încă două, ceva mai scurte, la nişte porţi speciale pe unde intră autorii invitaţi şi, respectiv, jurnaliştii. Prin această mare de oameni se plimbă cu dezinvoltură speculanţii: „Avem bilete. Avem bilete. Cine vrea bilete, fără să mai stea la coadă?“ Se pare că au clienţi, căci i-am văzut în fiecare zi a Salonului de carte. Încerc să mă gîndesc care ar fi echivalentul din România al cozilor de la Romexpo, la Bookfest (Steaua – Rapid?), şi-mi dau seama că, de fapt, nici n-a fost vreodată înghesuială la tîrgul nostru de carte.
La această ediţie a Salonului s-au înregistrat în jur de 200.000 de vizite. Pentru edituri, miza e foarte mare. Nu e vorba de vînzări (deşi şi acestea sînt o ţintă), cît de imagine: a fi la Salon du livre e o chestiune de prestigiu. Editorii şi autorii au şansa să se prezinte în faţa publicului, dau interviuri, oferă autografe. E un altfel de vizibilitate decît cea de la rentrée litteraire (în toamnă), cînd apar, dintr-un foc, cîteva sute de romane. De data asta, Magazine Littéraire şi Lire au pregătit suplimente speciale despre literatura română. Le Monde des livres a publicat cîteva pagini substanţiale despre vedetele literare ale României; şi mai toate ziarele au tipărit fragmente de roman sau biografii ale autorilor din ţara invitată. De fapt, literatura română e foarte puţin cunoscută în Franţa. Aproape toţi vizitatorii Salonului de carte erau la curent cu faptul că România e invitată de onoare, însă aproape nici unul nu a fost în stare să-i numească pe autorii români. Am întrebat cîteva zeci de persoane ce ştiu despre literatura română. Răspunsurile variază de la „très peu“ la „rien du tout“. Printre autorii „români“ pomeniţi cel mai adesea se numără Ismail Kadare, Václav Havel şi Milan Kundera...
Destul de încărcat, dar, totuşi, funcţional, standul României e o scenă imensă pentru conferinţe şi întîlniri, „umbrită“ de un copac roşu. Rafturile bine garnisite şerpuiesc prin tot pavilionul. În mijloc, o casă ţărănească, chipurile din lemn, aduce aminte de arhitectura tradiţională. Oamenii recunosc pavilionul de la distanţă, după fîşiile tricolore care marchează, în partea dreaptă, panoul din fundal. Poate cam prea evident acest tricolor – spun unii.
Am „trăit“ în căsuţa aceea patru zile, am adoptat-o şi m-a adoptat, aşa că-mi iau libertatea să fiu subiectiv: îmi place. Ceea ce nu mi-a plăcut, în schimb, a fost că la pavilion nu se găseau informaţii esenţiale. Pentru că stăteam în căsuţă şi, întîmplător, mă descurc în franceză, toată lumea mă lua drept organizator şi-mi punea fel de fel de întrebări. De cele mai multe ori era vorba de chestiuni generale despre piaţa de carte din România sau despre programul scriitorilor invitaţi. N-am găsit pe nicăieri vreun catalog cu autorii români; nici nu ştiu dacă să mă bucur sau să mă enervez că un booklet plin de greşeli gramaticale şi factuale, publicat acum vreo lună pe site-ul ICR, n-a mai apărut, pînă la urmă, şi la Paris. Am fost întrebat cînd şi dacă vine Mircea Cărtărescu; unde şi cînd are loc cutare eveniment; care e cifra de afaceri a sectorului editorial din România; care e preţul mediu al cărţii; cît e TVA pentru tipărituri; care sînt cele mai importante agenţii literare. O doamnă – bibliotecară la un penitenciar de lîngă Paris – a venit special la Salon ca să „cerşească“ nişte cărţi pentru deţinuţii români. Cică ar fi destui care ar vrea să mai citească cîte ceva – dar n-au cărţi româneşti. Am stat aproape o jumătate de oră de vorbă cu această doamnă, pînă cînd, în sfîrşit, s-a găsit cineva din partea ICR care s-o preia. Doi elevi de gimnaziu, veniţi cu clasa la Salonul de carte, aveau de rezolvat următoarea temă (mi-au arătat, pe hîrtie, cele trei enunţuri): 1) Din ce oraş provine scriitorul Dan Lungu? 2) Cine a tradus în franceză romanul Orbitor de Mircea Cărtărescu? şi 3) Numiţi instituţiile implicate în organizarea standului ţării invitate.
Însă România nu a fost prezentă doar la standul românesc. Editura Gallimard, de pildă, şi-a făcut un raft special cu autorii români din portofoliu, marcînd vizibil faptul că literatura română e invitată de onoare. La fel au procedat şi Editions des Syrtes (o casă specializată în literatură sud- şi est-europene). Tema centrală, anul acesta, a fost cartea de gastronomie – secţiune în care a evoluat Mircea Dinescu: un performance aproape reuşit, dacă l-ar fi ajutat tehnica. Oricum, momentul în care a încercat să le explice spectatorilor francezi ce înseamnă „stufat“ şi care sînt corespondenţele dintre bucătăria balcanică şi gastronomia franceză a fost delicios.
Undeva, în centrul oraşului, o librărie şi-a lipit pe uşă afişul cu „La Roumanie se livre“ şi a expus în vitrină cărţile Gabrielei Adameşteanu, ale lui Mircea Cărtărescu şi ale lui Dan Lungu. Şefa librăriei FNAC de la pavilionul României îmi spune că, probabil, foarte multe alte librării din oraş au făcut acelaşi lucru. Librarii se bucură cînd fac lucruri noi, cînd promovează cărţi mai puţin cunoscute. Şi uite-aşa, participarea autorilor români a stîrnit un soi de hype care, în cele din urmă, a dat şi rezultate. La standul României, printre rafturi, librarii au pus cîteva mici notiţe cu prezentări ale romanelor sau ale autorilor. „Coup de Coeur“ a făcut Mircea Cărtărescu. Însă toate cărţile de la stand s-au vîndut bine – îmi spune şefa librăriei. „Mult mai bine decît ne aşteptam.“ Primii trei autori în top: Gabriela Adameşteanu (Situation provisoire), Eugen Uricaru (La soumission) şi Răzvan Rădulescu (La vie et les agissements d’Ilie Cazane).
Apropo de autori: o listă, cu cît e mai lungă, cu atît e mai incompletă. Murphologia e perfect aplicabilă şi în cadrul celor peste 50 de autori invitaţi la Salon du livre: listei celor 27 de autori invitaţi iniţial de francezi (de altfel, singurii cu adevărat vizibili) li s-au mai adăugat încă două – cea a ICR şi cea a Ministerului Culturii. Aceste liste s-au făcut pentru că selecţia iniţială nu era suficient de reprezentativă. Acum, cu cincizeci de autori – deci un spectru mult mai larg –, lista pare şi mai puţin reprezentativă...
Salon du livre a început prost, dar s-a terminat cu bine. A început prost pentru că autori importanţi, precum Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Neagu Djuvara au refuzat să participe. Unii dintre ei îi anunţaseră, discret, pe organizatori, că nu vor merge la Paris – însă, probabil de teamă să nu stîrnească şi alţi răzvrătiţi, ICR a preferat să meargă mai departe cu programul anunţat iniţial şi să nu comunice decizia celor patru. Nu e doar o problemă de comunicare publică, e o problemă de relaţie cu autorii, cu instituţiile partenere, cu cititorii etc. Oricum, la Paris, scandalul de la Bucureşti nu a făcut valuri. Oamenii nu prea pot înţelege cum este posibil ca un scriitor să refuze colaborarea cu un institut cultural din ţara sa. E nevoie de foarte multe explicaţii pentru a-i face pe francezi să înţeleagă cum a devenit nefrecventabilă această instituţie; după care, va fi încă şi mai greu să le explici cum de preşedintele instituţiei nu e schimbat, de vreme ce mulţi artişti nu vor să lucreze cu el.
P.S. E foarte posibil ca Festivalul Filmului European să nu se mai ţină anul acesta. Din nou, din cauza unei probleme de comunicare a ICR.
Foto: M. Martin
