Oana STOICA

Dorința de a surprinde tabloul social în complexitatea lui, cu toate conexiunile dintre fenomene, are însă și un revers.

Un alt plan scanează publicul spectacolului lui Sydi Thal prin relația de prietenie dintre două spectatoare, o evreică și o nemțoaică, ce percep diferit antisemitismul vremii.

Jérôme Bel se joacă aici cu ideea de performer absent, cu non-performerul.

Într-un fel sau altul, noile perspective asupra Livezii de vișini explorează răsturnarea vremurilor de care tot avem parte în ultimii ani.

Minunați performerii cehi, care au făcut slalom prin muzica acelor ani, cu o reconfortantă autoironie, jonglînd cu imagini, costume, coregrafii și mai ales muzică.

Este aici o metaforică poveste despre relația Est-Vest la nivel european, marcată de colonialism și precaritate.

Măsură pentru măsură este un spectacol viu și contemporan prin modul în care narațiunea clasică devine expresia unor probleme actuale.

Delfini ne arată eșuați la marginea empatiei.

Viața consumă personajele cu bucuriile, tristețile și provocările ei.

Căsnicia ratată a fost un factor agravant pentru că a produs deja un prim abandon.

O mutație subtilă s-a produs în teatrul românesc în ultima vreme: perspectiva feminină este integrată tot mai des în spectacole și recunoscută subliminal ca parte din standardul scenic.

Chiar dacă nu poate rezolva problemele, teatrul poate funcționa ca un grup de susținere și asta se întîmplă în Punk Rock.

Perioada postcomunistă în România, în special pînă la aderarea țării la Uniunea Europeană, a fost tumultuoasă din multe punctele de vedere.

Într-un cadru minimalist, cu o regie sigură și trei interpretări excelente, Risipire aduce în teatru temele științifice, o direcție importantă în artă acum.

Ceea ce funcționează aici însă este dinamica coregrafică și ideea individului ca rezultantă a mediului și a istoriei.

În 2023 ar trebui să se producă igienizarea eticii în artele spectacolului.

Este arta (literatura, teatrul, muzica) o formă de comunicare între două sau mai multe părți sau se consumă în intimitate?

Tatăl este un spectacol despre o problemă serioasă a umanității – pierderea identității umane din motive medicale

Ce regăsesc la fiecare ediție a Festivalului de Teatru de la Piatra Neamț este un efort de adecvare la problematicile momentului, la crizele lumii și la ideile ce se dezbat, un efort care face festivalul viu, vibrant, departe de formatul obosit de „vitrină” teatrală.

Actorii sînt ghizi printre povești în care protagoniști sînt șapte adolescenți care participă virtual la spectacol.

Rock, dans contemporan și o tușă feministă – așa s-ar putea descrie spectacolul lui Jean-Claude Gallotta.

„Fur” este un spectacol despre relația de putere dintre bărbați și femei în mediul artistic și are la bază un roman, „Venus im Pelz” (1870), al scriitorului austriac Leopold Ritter von Sacher-Masoch,

Rosencrantz și Guilderstern sînt „jucați” de Hamlet care, în „nebunia” lui, inventează o scenetă.

Corpurile sînt grele, teama, deznădejdea, dar și mîngîierea însoțesc un drum care pornește dintr-un acasă spre nu se știe unde.

Scena centrală a spectacolului este o masă în familie, în care disensiunile pornesc lent, cu ironii aparent inofensive.

Există vreun „acasă“ pentru oamenii care își părăsesc țările de nevoie?

Pentru comunitatea romă, spectacolul poate fi vindecător căci oferă un exemplu de ieșire din cercul vicios al stigmatizării și precarității.

Vizionat într-o înregistrare, spectacolul își păstrează forța incandescentă în ciuda distanței impuse de camera de filmat.

Frljić descrie dezorientarea cetățeanului aflat la intersecția unor idei, teorii și discursuri contradictorii, căci adevărul și realitatea devin fluide în vremuri convulsive.

Avem controlul asupra trăirilor și deciziilor noastre sau ele sînt rezultatul unor procese chimice influențate de diverși factori externi?

Dacă Shakespeare a lăsat în Furtuna vreo concluzie privind, hai să zicem cu vorbe mari, înțelesul vieții, aceasta ar fi că viața este o iluzie.

Titlul pare ironic: e o casă a durerii, aluzie la calea suferinței (via dolorosa), dar una autoprovocată, ba chiar un pic imaginară.

Lipsește fibra de artist care dă cu tiparele de pereți ca să își găsească propria voce.

În România, teatrul are o inerție (sper că nu o rezistență) mai mare la actualizarea formatelor și a conținutului artistic.

Un text despre moștenirea mamelor: ce model de feminitate preiau fiicele, ce tipare de femei există astăzi în societate și cum ne raportăm la ele.

Chiritza este chintesența nefardată a națiunii și nu doar în latura sa negativă, ci și în fragilitățile ei – este victima unei înșelăciuni realizate prin explotarea nevoii sale de afecțiune, nevoie acutizată de restricționarea apropierii.

Unde au dus glumele antisemite și confuzia dintre libertatea de expresie și hate speech știm cu toții.

Gen, roz e un spectacol care ar trebui văzut și dezbătut cu toate adolescentele. Ca să învețe să nu mai tacă.

Cum facem teatru, pentru cine și cu ce mize, acum, cînd a trecut aproape un an pandemic?

Practic, VR întreține iluzia spațiului și a apropierii.

Seismograf al cotidianului, teatrul a preluat problemele pandemiei – teama, singurătatea, moartea.

Două spectacole vizionate online ridică problema a ceea ce definește identitatea umană – ce rămîne din om dacă dispare memoria sau corpul?

Plasat într-o galerie-bibliotecă, spectacolul conţine personaje cu afecţiuni psihice care le handicapează social.

Folosirea sunetului ca mijloc principal de construcție performativă a generat rezultate spectaculoase.

Filmat în diferite spații, în alb-negru, Tom și Jerry 2.0 redă relația de mentorat dintre doi asasini plătiți, evoluția lor profesională și maturizarea în viața personală.

Pînă la urmă, ca să te găsești pe tine trebuie să ieși din zona de confort a realității.

Spectacolul virtual este o altă artă decît teatrul.

Reprezentarea cazului se face prin reenactment, o repetare (de unde și titlul) exploratorie a realității performate.

Cum ajunge o ideologie umanistă și egalitaristă să fie baza pe care se instalează dictatura?

Poveștile personale a trei femei, mama, fiica, nepoata, prin care se studiază transmiterea transgenerațională a traumelor, sînt prezentate în paralel, ca spațiu și timp, într-o arhitectură dramatică clasică.