MUZICĂ

Promiscuitatea sexuală glorificată de generaţia cock rock a fost una din temele aproape prohibite de cvasi-asexuata generaţie grunge, cu excepţia lui Stone Temple Pilots, care au avut mai multe piese în respectiva direcţie decît tot res­tul generaţiei laolaltă.

Mica Levi s-a născut în Surrey într-o familie de muzicieni, a frecventat Guidhall School of Music & Drama din Londra, de unde a ieșit cu o diplomă în compoziție, și a împlinit 28 de ani anul acesta. Ca fapt divers, are o bunică româncă.

Una din consecinţele tragediei de la Colectiv este că lumea a început să bage în seamă scena rock-metal din under­ground-ul românesc, o scenă care agonizează în activităţi Do-It-Yourself şi improvizaţionalism entuziast încă de la Revoluţie.

Ieșind din spasmele unei relații agonice, Adele, o anti-Gaga prin definiție, devenea însăși definiția pop-ului chiar în secunda în care „Rolling in the Deep“ era încărcat pe YouTube. Era pregătită să salveze industria muzicală de una singură, părînd a fi singurul performer capabil să vîndă discuri ca în anii ’80.

Pianistul Brad Mehldau şi bateristul Mark Guiliana – jazzeri americani din generaţii diferite (primul nouăzecist, al doilea ceva mai tînăr) – propun aici un material ce poate figura în dicţionare drept mostră în dreptul termenului psihedelic.

Acum cîțiva ani, o trupă de metal din România își lansa un videoclip. Piesa care îl însoțește se cheamă „The Cage“, iar oamenii care o cîntă sînt cinci. Numele lor sînt Alex Pascu, Andrei Găluț, Bogdan Enache, Mihai Alexandru și Vlad Țelea. Patru dintre ei au murit în sau în urma incendiului absurd de la Colectiv.

La mijloc de noiembrie, echipa sibiană adaugă la mozaicul început anul trecut încă şase plăcuțe colorate, nume uriașe și artiști ce așteaptă să fie descoperiți de publicul românesc laolaltă, într-un demers în care constanta va fi, neîndoielnic, excelența.

Béla Fleck şi Chick Corea se numără printre artiştii pe care cronicarii muzicali îi recenzează cu strîngere de inimă şi îi expediază prin elogii generice, fiind muzicieni ai căror fani dezvoltă un devotament fanatic. Corea e campion al Premiilor Grammy.

„Supermaster“ e o piesă pe care A Place to Bury Strangers îşi sondează o nouă dimensiune creativă, dar fuzz-ul acela e atît de timid încît noise rock sună mai degrabă a no rock. Cînd, în 2007, trupa şefului Death by Audio, un butic care construieşte efecte de chitară, era voios ştampilată de un oarecare jurnalist american ca fiind „cea mai zgomotoasă formaţie din New York“, o piesă ca amintita „Supermaster“ nu prea avea ce să caute în playlist-ul APtBS.

La 56 de ani împliniţi pe 22 mai anul acesta, Steven Patrick Morrissey, fostul vocalist al trupei indie britanice The Smiths, a concertat pentru prima oară la Bucureşti, pe scena Sălii Palatului, în faţa a circa 2.500-3.000 de spectatori.

Hindi Zahra nu mai apare nici drept militantă, nici ambasadoare, e mai degrabă o regină aflată în misiune diplomatică faţă de cultura noastră pop.

Nadine Shah e jumătate pakistaneză, jumătate norvegiancă, s-a născut în satul Whitburn, de pe coasta nord-estică a Angliei, s-a relocat, evident, la Londra cînd avea 17 ani şi deţine o voce care-ţi rămîne o vreme în minte.

Dacă boom-ul de acum douăzeci de ani i-a prins pe Iron Maiden în plin divorţ şi criză creativă, de data aceasta britanicii ocupă o poziţie vizibilă pe val, cu un album ce poate, în sfîrşit, să concureze în preferinţele fanilor cu materialele din perioada de glorie a trupei.

Cînd, în 1989, Robert Christgau, unul dintre cei mai ireverenţi, autoritari şi influenţi critici din istoria muzicii, vorbea în termeni elogioşi despre President Yo La Tengo, cel de-al treilea album al unei misterioase trupe din orăşelul Hoboken, pentru chitaristul şi vocalistul Ira Kaplan & Co. se zărea începutul unei noi ere.

Desigur, astăzi termenul „hipster“ e încărcat de semnificaţii goale ori contradictorii, însă una din semnificaţiile timpurii, ceva mai ţintite, se referea la tineretul care îşi apropria cu repeziciune o cultură muzicală de largă diversitate, luînd-o pe „scurtătură“, ghidat din click în click printre noutăţi efemere.

Urmînd exemplul unui eveniment la care am fost părtaş prin alte părţi, mi-am propus să organizez o rockotecă LGBT la Cluj, una la care să se poată asculta deopotrivă cele două subversive imnuri queer ale Angliei începutului anilor ’80: „Tainted Love“ (Soft Cell) şi „Breaking the Law“ (Judas Priest).

Dacă vreun gen muzical a suferit în ultimii 20 de ani, acela a fost metal-ul. Aş fi foarte tentat să spun că acesta n-a mai produs, pînă în ultimii ani, nimic relevant. Asta cam de la Times of Grace, teribilul album din 1999 al formaţiei americane Neurosis.

La veteranii The Nighthawks (a nu se confunda cu nemţii cu acelaşi nume care ne-au vizitat la Gărîna în acest an) puteţi asculta cel mai infecţios-lipicios rock’n’roll de modă veche practicat în prezent pe teritoriul american. Ce-i drept, trupa acumulează peste 40 de ani de experienţă în domeniu, fără pauze, fără odihnă.

Trilul dens al clapei mînuite de Rizan Sa’id rumegă ritmul în loop. Cînd vocea aproape abrazivă îşi face apariţia, desenînd cuvintele cu un patos melancolizat, ştii că ai ajuns în Levant. Mawal-ul din deschiderea acestui album, numit chiar „Mawal Menzal“, pune lucrurile la punct: acolo e Omar Souleyman, sirianul despre care se tot vorbeşte de ceva vreme în muzică.

Din reputaţia de trupă prog-rock a trio-ului britanic Muse a mai rămas, pe noul album intitiulat Drones, doar afinitatea pentru teme conspiraţionist-distopice care a ajutat genul în anii ’60 să se desprindă de rock’n’roll-ul problemelor triviale, al zbînţuielilor şi al vulgului.

Sîntem în 2015, Google Glass ne-a şuierat pe lîngă urechi, pentru a ajunge să se prăbuşească sub un morman de cvasiindiferenţă, şi e destul de straniu ce se întîmplă cu muzica/muzicile de ceva vreme încoace. Critica şi publicul salivează, aşteptînd să se întîmple viitorul cu o salvă de tun.

După cazurile (aici recenzate) Dead Can Dance sau Black Sabbath, seria cvasi-resuscitărilor de trupe rock legendare continuă cu acest Sol Invictus, iepurele scos din joben după aproape 20 de ani de absenţă de către californienii Faith No More.

„Nu numai că nu a existat niciodată o societate atît de obsedată de artefactele culturale ale trecutului său apropiat, dar nu a existat niciodată o societate atît de capabilă de a accesa trecutul imediat atît de uşor şi atît de copios.“

Renaud Garcia-Fons e o participare cu totul deosebită la ediţia din acest an a Festivalului de Jazz de la Gărîna, astfel că voi insista asupra lui cu acest articol tocmai pentru a compensa riscul de a fi uitat în umbra vedetelor de mai largă vizibilitate şi productivitate pe care le însoţeşte la această ediţie.

Pe 28 noiembrie 2014, Robbie Williams anunţa pe propriul site lansarea celui de-al unsprezecelea album al său astfel: „Under the Radar e o colecţie specială de B-side-uri, demo-uri şi piese care nu şi-au făcut niciodată loc pe albumele de studio, dar care, cu toate astea, şi-au dorit mereu unul.

Există totuşi o limită pînă la care poţi neglija un val de succes autohton. Numele trio-ului Sebastian Spanache mi-a apărut cîndva anul trecut în coada stivei de albume alocate pentru cronici, apoi mi-a sărit în ochi în recomandările de final de an ale amicilor, în lista premianţilor revistei Sunete.

Cînd, în 2010, Richard Russell, capul label-ului XL Recordings, îl invita pe Jamie Smith să remixeze integral ultimul album al lui Gil Scott-Heron, excelentul I’m New Here, apărut în acelaşi an la aceeaşi casă de discuri, englezul de 22 de ani a venit la întîlnire cu un Mercury Music Prize în buzunar.

Sînt în general iritat de uşurinţa cu care fanul jazz ataşează epitetul „legendar“ în dreptul oricărui nume (în special ale celor care ajung să ne viziteze). În cazul basistului Stanley Clarke însă, avem o reputaţie ce intimidează orice tentativă de a căuta nod în papură.

Prea sofisticată, prea subversivă, prea artsy, prea inteligentă, chiar prea britanică pentru a deveni un megastar pop, Róisín Murphy s-a făcut nevăzută acum vreo opt ani, după ce Overpowered, albumul care trebuia să funcţioneze ca upgrade către Madonna sau Lady GaGa, n-a lăsat urme chiar atît de adînci.

Snarky Puppy e un pluton precoce de fusion jazz newyorkez coordonat de basistul Michael League, un macro-grup de o natură diferită de orchestra tradiţională, dar şi de big band-ul construit în jurul unei clase particulare de instrumente.

Discul e unul de autor în mai mare măsură decît nehotărîtul BOv1: Stalingrad. Mai coeziv şi mai interesant muzical decît primul măcar din perspectiva anumitor referinţe, noul LP curge lent, grav, apetisant, indigest şi frivol, actînd straniu între ruinele confuzei scene indie locale.

Individ versatil, hispanicul José Gabriel González trece astăzi cu succes drept artist indie suedez, iar punker-ul José Gabriel González trece cu succes drept chitarist folk, după multiple aventuri în sfere muzicale diverse, majoritatea mai puţin contemplative decît ce se aude aici.

Cînd, în 2003, Veneer-ul lui José González se instala bine-mersi pe locul al şaptelea în topul britanic, lumea îşi întorcea capul către nordul Europei pentru a (re)descoperi o înclinaţie către o zonă muzicală acustică.

Punînd umărul la popularitatea în creştere a formatului spoken word, poetul se foloseşte totuşi de un context instrumental pentru a-şi livra lirica într-o manieră mai eficace emoţional. În trecut, acest context era limitat la un aluat digital frămîntat în studio, însă materialul de faţă trece cu succes drept muzică în sens tradiţional.

Pînă în anii ’90 s-a testat în rock suficienţa formatului de trio, iar în anii recenţi s-a trecut la nivelul următor, cu un veritabil val de trupe-duet – de la pionieri ca The White Stripes şi The Black Keys la nume noi ca Royal Blood, Shovels & Rope ori aceşti Drenge, aflaţi, cu Undertow, abia la al doilea album.

Ce devine frapant la prima ascultare a lui Refractory Obdurate e dinamica asta smulsă de Parker şi Jordan din manualele metal-ului trecut prin Pro Tools. Chitările sînt uneori atît de grele şi întunecate încît ajung să dea tîrcoale drone-ului.

Parcă mai mult decît în cazul altor genuri muzicale, istoria jazz-ului indică o orînduire poliamoroasă, o poveste a dragostei libertine şi pasionale, adesea în detrimentul perseverenţei şi proiectelor colaborative de lungă durată.

La începutul acestui an, Lightning Bolt a făcut două anunţuri importante. Primul dintre ele spunea că următorul album, numit Fantasy Empire, va apărea la unul dintre cele mai harnice şi influente label-uri din ultima vreme, Thrill Jockey Records.

Revin cu acest articol la jazz-ul riguros şi algoritmic pe care l-am cam neglijat în ultimele luni, iar la unele ocazii chiar l-am acuzat de condescendenţă ori ermetism ostentativ. Cumva, The Bad Plus reuşesc în mod consistent să dezamorseze astfel de acuze.

If You’re Reading This It’s Too Late, cel mai nou mixtape/album* al lui Drake, e construit din paranoia şi nu seamănă cu nimic din ce a lansat pînă acum, depărtîndu-se vizibil de patina ultracomercială a albumelor sale precedente.

Cea mai recentă ispravă a violonistului-fluieraş Andrew Bird e de o factură minimalistă care îi poate descuraja pe fanii instrumentului său ori pe cei care l-au perceput pînă acum pe artist strict drept un folkist ticluitor de atentate emoţionale.

În 2011, Matthew Tavares, Alexander Sowinski şi Chester Hansen îl apucau pe Dumnezeu de picior. Avînd atmosferă, jucîndu-se cu nuanţele, balansînd între liniile de bas melancolice şi tobele crocante, Sour Soul e un album de ascultat de la una dintre mesele restaurantului Milliways de la capătul Universului.

După Valerinne şi Environments, propun în această rubrică o a treia dare de seamă pe marginea unui material trecut prin mîinile producătorului Marius Costache şi prin porţile studioului Next Dog, un stup productiv de muzică românească atipică, oarecum desprins de realităţile naţionale.edrf

Ce-ar mai putea avea de spus Marilyn Manson în 2015? The Pale Emperor e metafora şi, poate, ştampila autoironică pe care artistul american cîndva acuzat că ar fi fost motorul masacrului de la Columbine High School şi-o administrează astăzi.

David Eugene Edwards, fiu de predicator, a depus în cea mai mare parte a carierei sale muncă de pionierat cu trupa de country-rock creştin 16 Horsepower. Grupul stabilea în anii ’90 bazele unei veritabile mişcări muzicale contra-urbane, anti-moderne, pe contrasens cu tot ce se întîmpla în vremurile respective.

Pe cel de-al nouălea album de studio, Björk Guomundsdóttir îşi examinează eşecul relaţiei sentimentale avute cu artistul american Matthew Barney, sfîrşite în 2013, după 13 ani. Vurnicula e croit după chipul şi asemănarea celei mai întunecate reprize de pe el, cele 10 minute agonice ale piesei „Black Lake“.

Fink e DJ-ul britanic Fin Greenall, convertit la un rock alternativ laconic, aerisit, ce aduce aminte, printre altele, de a doua parte a carierelor unor Beck, Coldplay ori Anathema, iar în momentele mai folk – de resemnarea unor clasici ai chitarei melancolice, precum Nick Drake.

După incredibilul Person Pitch, o capodoperă psihotronică şi caleidoscopică şi una dintre cele mai importante opere din muzica ultimilor ani – Tomboy, discul din 2011, a venit ca vacanţa mare pentru Noah Benjamin Lennox, muzicianul din Baltimore care, alături de combo-ul Animal Collective, a redefinit psihedelia modernă.

La cei 30 de anişori, pentru Gary Clark Jr., pierderile amoroase nu au avut cînd să capete altă valenţă decît cea de aventuri cu adrenalină, şi e puţin probabil ca sufletul să-i fi devenit atît de timpuriu dependent de sedarea în alcool.