Gînditor şi recitator
● Ghostpoet, Shedding Skin, Play it Again Sam, 2015.
e albumul de chitară al unui artist prea puţin preocupat de instrumente în general. Ghostpoet (pe numele adevărat, Obaro Ejimiwe, londonez cu ascendenţă nigeriană) e, înainte de orice, interesat să ne facă din vorbe, ambiţiile de poet fiind mai presus decît cele de muzician, în sensul că jocurile de cuvinte şi un soi de retorică jucăuşă ies în evidenţă la tot pasul, chiar din titluri („The Pleasure In Pleather“, „Better Not Butter“, „Sorry My Love, It’s You Not Me“).
Punînd umărul la popularitatea în creştere a formatului spoken word, poetul se foloseşte totuşi de un context instrumental pentru a-şi livra lirica într-o manieră mai eficace emoţional. În trecut (unul recent, artistul aflîndu-se la al treila album), acest context era limitat la un aluat digital frămîntat în studio, însă materialul de faţă trece cu succes drept muzică în sens tradiţional. Contribuie la asta, pe de o parte, pomenita chitară ciupită discret-distorsionat,
, iar pe de altă parte suita de invitaţi care cîntă părţi melodice în sensul cel mai propriu al termenului. Designul ingenios al sound-ului reuşeşte să deghizeze sub masca unui album indie folk/rock cu o componentă vocală densă ceea ce esenţialmente e un hip-hop melancolic, timid ritmat. Se zice că ideea i-a venit artistului în urma colaborării cu Damon Albarn şi Brian Eno în cadrul proiectului multina-ţional şi interdisciplinar Africa Express, în care s-a testat asocierea liberă a numeroase paradigme muzicale.
Pentru chitara de pe album este responsabil un anume Joe Newman, piesa centrală a unei trupe de acompaniament ce-i mai include pe John Calver (bas) şi John Blease (percuţie) oferind artistului posibilitatea de a se prezenta şi într-un format live. Invitaţii sînt nume nu tocmai celebre, din aceeaşi generaţie (cu două-trei albume la activ) şi aceeaşi ligă (straturile superioare ale scenei underground londoneze), dar venind dinspre genuri muzicale diverse, ce dispersează monotonia de care ar putea fi bănuit conceptul propus. Pe două piese o avem pe britanica de origine pakistaneză Nadine Shah (admiratoare, din cîte se simte, a lui PJ Harvey), mai apoi pe jazzista belgiană Melanie De Biasio, pe vedeta soul a underground-ului londonez Etta Bond, pe folkista (post-Joni Mitchell) Lucy Rose şi pe rockerul hipster Paul Smith de la Maximo Park. Nici unul dintre invitaţi, nici măcar cei mai înzestraţi (De Biasio), nu preiau comanda pieselor pe care participă – Ghostpoet rămîne în fiecare secundă a materialului protagonist, gînditor şi recitator principal.
Acompaniamentul vocal are rolul de a-i înmuia cadenţa lirică într-o manieră insidioasă ce a asigurat pe vremuri şarmul scenei trip-hop britanice, faţă de care Ghostpoet încearcă să se poziţioneze deopotrivă prin referinţe tributare şi prin abateri care să-i distingă identitatea în istorie. Rezultatul are o căldură organică atipică pentru hip-hop şi o densitate lirică anormală pentru rockul alternativ. Fundalul instrumental alternează între DJ-isme difuze (à la Danger Mouse) şi chitara astenică ce aduce aminte de Radiohead, ambele ingrediente fiind de regulă îmbinate în aceeaşi piesă. Suspectez că titlul albumului se referă şi la maniera în care sound-ul năpîrleşte gradual dinspre un gen spre altul, inclusiv faţă de albumele precedente. Ghostpoet se simte în largul său într-o nişă care a rămas prea multă vreme slab populată în urma divergenţei istorice între genurile preocupate de lirica ritmată şi cele intensiv-melancolice, între rock, folk, hip-hop şi muzica ambientală. Trag nădejde că
nu e doar o aventură de o noapte cu acest tip de experiment; dar mai mult de atît, sper că îi va inspira pe pionierii noştri în domeniu (mă gîndesc, în primul rînd, la Norzeatic) să adopte noi ingrediente în propriul melanj muzical, gîndit oarecum în aceeaşi schemă structurală ca şi albumul aici discutat.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
