Neastîmpăr geriatric

● The Nighthawks, 444, CD Universe, 2014.  

La veteranii The Nighthawks (a nu se confunda cu nemţii cu acelaşi nume care ne-au vizitat la Gărîna în acest an) puteţi asculta cel mai infecţios-lipicios rock’n’roll de modă veche practicat în prezent pe teritoriul american. Ce-i drept, trupa acumulează peste 40 de ani de experienţă în domeniu, fără pauze, fără odihnă, în majoritate puşi în slujba evoluţiei post-rock’n’roll a blues-ului, cu tot ce presupune asta (chitară electrică proeminentă,

Hooker, şi multă muzicuţă neastîmpărată). I-aş recomanda în contrapondere cu un alt

recent trecut prin această rubrică, Gary Clark Jr., pentru o mai bună înţelegere a ceea ce numeam atunci blues autentic, non-modern, nepoleit cu artificii de studio şi imagine. 

Impresionant e că grupul nu dă semne de încetineală geriatrică, ce se manifestă de regulă la trupe de longevitate similară. The Nighthawks continuă să scoată muzică şi să ţină turnee pe bandă rulantă, iar elementele de reciclare ţin mai degrabă de cutumele genului decît de lipsa ideilor. Mă refer la faptul că o bună parte din discografia lui Muddy Waters apare (sub formă de

-uri) şi pe albumele The Nighthawks – asta ar fi o explicaţie pentru inflaţia discografică a grupului –, însă chiar şi în aceste condiţii e vorba de un portofoliu intimidant şi un raport cantitate/calitate care ar fi meritat o mai largă popularitate.

Albumul

oferă

-uri memorabile după piese radio-friendly, cu refrene dansante şi solo-uri duale de chitară-muzicuţă care se lipesc instantaneu de ascultător. Trupa e ambasadorul ideal al muzicii de petrecere rurală americană, fără a aluneca totuşi spre genul country mai mult decît o cer structurile fundamentale din blues şi rock’n’roll. Stilistic, se aud printre rîndurile pieselor The Nighthawks atît B.B. King, cît şi Elvis; atît hillbilly country, cît şi Santana. Referitor strict la acest album, avem

-uri după Elvis („Crawfish“, „Got a Livin to Do“), Waters („Louisiana Blues“), Du Droppers („Walk the Walk“), Everly Brothers („Price of Love“) şi legenda Nashville-country Gary Nicholson („Livin the Blues“, „Nothin but the Blues“). Cealaltă (mai puţin de) jumătate a albumului oferă compoziţii originale cu nimic mai prejos decît memorabilele standarde menţionate, ceva mai predispuse totuşi la rock şi la solo-uri de chitară electronică modernă. 

Starul incontestabil al actualei componenţe, principal compozitor şi unic membru permanent al grupului, este Mark Wenner. Vocea sa nu trădează nici vîrsta, nici blazarea asociată uneori experienţei, iar muzicuţa îi vine ca a doua voce. Colegii săi, cam aceiaşi de un deceniu încoace, sînt Paul Bell (chitară), Johnny Castle (bas şi al doilea compozitor al formatului actual) şi Mark Stutso (tobe). Wenner a ţinut cu orice preţ trupa pe picioare prin perioada mai fragilă a anilor ’80, cînd principala chitară, Jimmy Thackery, a părăsit proiectul pentru o carieră solo de relativ succes.

Albumul de faţă aduce o uşoară schimbare de stil şi o energizantă prospeţime prin contrast cu producţiile precedente, mai acustice. Seniorii ăştia ar putea însufleţi orice nuntă doar cu piesele de pe

, şi e o dovadă de putreziciune a industriei muzicale că popularitatea lor nu e comparabilă măcar cu a lui Joe Cocker. Cu piesele mai bombastic-siropoase („High Snakes“ şi „No Secrets“) n-ar fi nelalocul lor nici pe coloanele sonore ale lui Tarantino şi îmi pot închipui numere de strip-tease, ori măcar petreceri cu grătar în fundul grădinii, pe unele din aceste compoziţii. Temele sînt cele standard ale blues-ului: femeile, dragostea şi preţul lor, atît în

, cît şi în modalităţi de plată mai abstracte. Semnificaţia titlului albumului e cam numerologică, de un obscurantism atipic – grupul obişnuia să-şi rezume spaţiul tematic în titluri (vezi cazul albumului de referinţă

dar şi al proaspăt lansatului material

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.