Unplugged pur sînge
● José González, Vestiges & Claws, Mute, 2015.
Individ versatil, hispanicul José Gabriel González trece astăzi cu succes drept artist indie suedez, iar punker-ul José Gabriel González trece cu succes drept chitarist folk, după multiple aventuri în sfere muzicale diverse, majoritatea mai puţin contemplative decît ce se aude aici (inclusiv o perioadă
-juvenilă şi una cu
-uri pop dubioase). Pe seama eterogenelor sale preocupări se poate pune şi faptul că, în aproape 15 ani de carieră solo, abia a apucat să încropească trei albume (şi, ce-i drept, o sumedenie de contribuţii punctuale ca invitat). O altă pricină e activitatea de protagonist al duetului hipster-rock Junip, cu care s-a ţinut ocupat în perioada consumată de la precedentul album.
Din fericire, în 2015, acest improbabil Nick Drake hispano-scandinav a găsit timp pentru a pune la cale un nou calup de cvasi-comemorări ale idolului său, sub titlul
„Cvasi“ pentru că, tehnic vorbind, nu avem nici
-uri şi nici măcar vreo formă de plagiat involuntar, însă ascultătorul e măcinat pe toată durata materialului de senzaţia că are de-a face cu piese
rămase de la îndrăgitul folkist al regretului amarnic, într-o măsură chiar mai mare decît pe materialele precedente; ori decît la alte cazuri similare pomenite recent în această rubrică – Fink, bunăoară, care menţine totuşi o inginerie sonoră la nivelul anului curent, în timp ce González-solo este un folk
pursînge de la un capăt la altul, cu bătăi pe genunchi, cu fluierat-îngînat-oftat, pocnit din degete şi o voce care se îndepărtează uneori de microfon. De aici o puternică impresie de album live, cu acompaniament aproape absent – cu excepţia notabilă a fluierului de pe piesa „Forest“ şi nişte percuţie discretă ici-colo.
José González activează într-un context încurajator ce stimulează acest tip de muzică ieftină (în sensul costurilor de producţie) – succesul unor Sun Kil Moon ori Bon Iver a popularizat acest minimalism manierat, dar ei au făcut-o într-o cheie conştient retro-deconstructivă. Suedezul pare mai modest şi mai prudent, mai puţin strident şi nu riscă experimente (are la îndemînă Junip pentru a testa tipuri mai alambicate de sound). Albumele sale solo sînt tributuri Nick Drake cu compoziţii originale şi îngrijorări actualizate – de la concepte înalte şi dileme existenţialist-globale (ateism, vegetarianism etc.) la chestionări morale ceva mai intime, chiar dacă pe alocuri excesiv de didactice („Every branch of the tree has to learn“). O prematură criză a vîrstei de mijloc e cîntată drept
al drogului tinereţii (în piesa… „Afterglow“), în timp ce altundeva („What Will?“) se contrastează liberul arbitru cu conformismul social. Temele artistului par să mizeze pe o retorică de tip cine-sînt-de-unde-vin-încotro-mă-duc, nuanţată totuşi cu o bogăţie de metafore nu chiar triviale. Sub aspect liric poate fi acuzat că abuzează de zicători şi cimilituri, însă simplitatea genului aici exersat a fost în mod tradiţional compensată cu un avînt poetic ce nu e limitat tematic şi nu e rezervat doar titanilor din categoria Bob Dylan/Leonard Cohen (observaţia e, de altfel, valabilă şi la folkiştii noştri de modă veche – Andrieş ş.a.m.d.).
Muzica de pe
nu poate fi ascultată în surdină sau pe fundalul altor activităţi fără a risca să pară sărăcăcioasă şi să-şi piardă din fredonabilitate. Pe alocuri, ascultătorul mai capătă şi impresia că are de-a face cu piese Junip simplificate pentru prezentare
. Dacă, în ce priveşte sensibilitatea melodică, nu se ridică la forţa vibrantă a clasicilor pomeniţi prin acest articol (vocea prea gentil-firavă a lui González avînd nevoie de volum sonor), albumul se îmbogăţeşte subit la lectura liricii şi se rotunjeşte repede într-un concept poetic-muzical ale cărui faţete sînt complementate cu migală.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
