O atemporală vară londoneză
● Jamie XX, In Colour, Young Turks, 2015.
Cînd, în 2010, Richard Russell, capul
-ului XL Recordings, îl invita pe Jamie Smith să remixeze integral ultimul album al lui Gil Scott-Heron, excelentul
apărut în acelaşi an la aceeaşi casă de discuri, englezul de 22 de ani a venit la întîlnire cu un
în buzunar. xx, discul de debut al trupei lui Smith, The xx, aduna atunci critica muzicală într-o unanimitate a figurilor de stil. Pe bună dreptate, totuşi, pentru că acel prim LP al londonezilor făcea un pas în lateralul unei scene indie pop britanice consumate de propriile reflexe, de orgoliile bombastice şi de o neputinţă strigătoare la cer. În 2009, The xx sonda cu o sensibilitate îmbătătoare scene ale istoriei muzicii din Insulă, fie că vorbesc aici despre marginali ai post-punk-ului, precum Young Marble Giants sau Marine Girls, despre tripleta trip-hop-ului bristolez Portishead – Massive Attack – Tricky sau de cea mai misterioasă încarnare a părţii întunecate & lirice a dubstep-ului, Burial.
experimentul propus de Russell lui Jamie Smith, s-a dovedit a fi unul reuşit, adăugîndu-i muzicii lui Scott-Heron filtre hipnotice şi transformînd-o într-un voiaj către o planetă psihedelică. Pentru Smith au urmat o sumedenie de remixuri manufacturate unor artişti precum Florence + The Machine, Adele, Glasser sau Radiohead, producţii pentru Drake şi Alicia Keys, un nou album xx,
, în anul (2012), şi cîteva
-uri lansate cu acelaşi apelativ cu care a semnat WNH, Jamie xx – „Far Nearer“ / „Beat For“ (2011), „Girl“ / „Sleep Sound“ (2014), „All Under One Roof Raving“ (2014) şi „Loud Places“ (2015). Ultimul dintre ele era dovada că primul disc sub nume propriu stătea să apară. O va face pe 29 mai 2015, prin intermediul
-ului Young Turks, se va numi
şi va explora ceea ce criticul şi istoricul muzical Simon Reynolds numea, într-un eseu apărut în revista
„hardcore continuum“ – „un continuum al culturilor muzicale care au înmugurit în jurul scenei
britanice, cu avanposturi în centrul Angliei, în Bristol şi în cîteva oraşe din nord cu populaţie de culoare numeroasă“.
ar putea fi, totodată,
-ul perfect pentru filmul din 1999 al artistului Mark Leckey,
, o compilaţie de
care surfează prin istoria
-ului dintre anii ’70 şi anii ’90, plecînd de la disco şi ajungînd la jungle, uk garage & drum ’n’ bass,
northern soul. Caleidoscopic şi reverenţios într-un mod foarte liber, noul LP recosmetizează
-ul muzicii de dans din acel trecut al Marii Britanii, punîndu-l în contextul contemporan al culturii urbane din acelaşi spaţiu. E melancolie şi culoare – titlul albumului nu minte – în muzica de astăzi a lui Jamie xx, bombardate de aluzii cu alură detectivistică: un
vocal din episodul-pilot al unui show radio care n-a mers niciodată mai departe,
(„Gosh“), un altul dintr-un serial TV,
despre bande stradale şi traficanţi de droguri („Girl“), un
instrumental din „Good Times“, piesa unui grup
din New York, The Persuasions („I Know There’s Gonna Be (Good Times) „). „Like a seesaw up and down / On a seesaw up and down / Up and down with you…“ Vocea spectralizată a lui Romy Madley-Croft, colega din The xx a lui Smith, ne aruncă într-o romantică vară
trăită departe de
-ul bombastic al radiourilor comerciale.
Paul Breazu este jurnalist.
