Un disc în cinci scene

● Wovenhand, Refractory Obdurate, Glitterhouse Records/Deathwish Inc., 2014.  

Scena 1: David Eugene Edwards înfiinţa, în 1992, 16 Horsepower, un band care şi-a propus să-i capitalizeze toată moştenirea genetică şi culturală: nepot al unui preot pocăit, avînd ceva sînge amerindian, născut la sfîrşitul anilor ’60 în zona metropolitană a Denver-ului şi crescut pe drumurile dintre orăşelele statului Colorado, locuri în care bunicul său îşi ţinea predicile, plecat la 17 ani de-acasă pentru a se căsători, în ciuda tuturor anatemelor aruncate asupra sa. Amintita trupă s-a oprit prin 2005, lăsînd în urma ei destule valuri de regret, o capodoperă

numită

şi un sound foarte particular în masa de alt-countryşti americani cu doxă transcendentală. 

Scena 2: Pe Sanford Parker îl poţi vedea din cînd în cînd la una dintre mesele din Kuma’s Corner, de pe Belmont Avenue, în faţa unui burger Iron Maiden, stropit

cu Chipotle Mayo. Omul care şi-a plantat autograful pe sound-ul cvartetului Pelican în 2001, producînd, printre altele, cel dintîi EP, seminalul

, este astăzi unul dintre cele mai importante personaje ale efervescentei scene de metal din Chicago.

Scena 3: Întîmplător sau nu, Parker s-a aflat în studio – alături de inginerul de sunet Collin Jordan, o altă somitate din lumea producţiei noului heavy metal – atunci cînd Edwards şi Wovenhand, formaţia în care şi-a continuat cariera după sfîrşitul lui 16 Horsepower, şi a produs cel mai nou album,

Şi, după mine, de aici trebuie începută orice discuţie legată de acesta. 

Scena 4: Wovenhand e un proiect care se erija, încă de la începuturile sale (2001), în echivalentul muzical al

-ului – aş paria pe faptul că DEE i-a citit cu aplecare măcar pe Harry Crews şi Flannery O’Connor – şi care poseda un ADN sonor orbitînd – cum altfel? – în jurul unui country rock inundat de o sumedenie de accente, de la rock’n’roll la doom metal,

(post)punk, dominat de o voce peste care nu ai cum trece cu uşurinţă şi de un insectar liric apt să rivalizeze, dintr-o anumită perspectivă, cu cel al unui Bob Dylan din vremea

şi

Sau al unui Johnny Cash împărţit între brusca fervoare mistică de pe

şi epitaful pios & pervers al avatarurilor unei vieţi trăite la limită, „Down There by the Train“, scris de amicul Tom Waits. Sau chiar al unui Nick Cave îmbrăcat în cămaşă cu carouri şi posedat de un diavol aproape convertit la cele sfinte. (Cave e, de altfel, şi numele pe care îl putem invoca cu încredere atunci cînd vrem să-i găsim cu orice preţ pereche peste Ocean lui Edwards.)  

Scena 5: Ce devine frapant la prima ascultare a lui

e dinamica asta smulsă de Parker şi Jordan din manualele metal-ului trecut prin Pro Tools. Chitările sînt uneori atît de grele şi întunecate încît ajung să dea tîrcoale

-ului. Tobele înaintează în

-uri hipnotice, precum batalioanele de infanterie hrănite zile întregi doar cu amfetamine. Pînă şi banjo-ul ăsta suav pare a coborî din poveştile cu zîne mortale din metal-ul scandinav. Chiar dacă flirtul cu genurile muzicale extreme nu e o noutate pentru Wovenhand, faptul că pe

sînt momente cînd DEE devine

-ul cu două octave în plus şi cu un efect metalic pe voce al lui Lemmy, în timp ce acompaniamentul călăreşte psihotic fulgerele, spune totul despre maniera în care a fost produs acest album.  

Refractory Obdurate

Paul Breazu este jurnalist.