25 în 610 cuvinte
Adele, 25, XL Recordings, 2015.
Există în galaxia pop o artistă care obișnuiește să-și numească albumele cu indexul vîrstei pe care o împlinește în anul în care acestea sînt compuse/înregistrate/produse. La început a fost 19. Lansat pe 28 ianuarie 2008 de label-ul independent britanic XL Recordings – Richard Russell e un tip căruia nu i-a lipsit niciodată flerul, nu-i așa?! –, discul de debut al lui Adele Laurie Blue Adkins lăsa în urma lui ceva mai mult decît o cîntăreață cu un timbru retro-soul memorabil și o producție simplă & foarte funcțională în contextul acelei voci. „I like it in the city / When the air is so thick / And opaque“, spunea ea pe autobiografica „Hometown Glory“, reușind să obțină efectul pentru care Chris Martin și-ar dona un rinichi: Adele era sinceră, era intruzivă într-un sens care n-avea nimic de-a face cu devastarea, era atît de puternică încît alăturarea de un nume ca Roberta Flack, de exemplu, nu suna în momentul acela chiar ca o impietate.
În 2011 a fost rîndul lui 21. Producția inspirată major de turneul britanicei în sudul Statelor Unite ale Americii reușea să devină cel mai bine vîndut album al mileniului 21 (sic!), trecînd în fața unui clasic al ultimului sfert de veac – Back to Black, cel de-al doilea LP al lui Amy Winehouse. „Vîndut“ influențelor din sound-ul sudist american, 21 e policromatic, dens și, desigur, ubicuu. Iar asta e o concluzie care poate fi afișată chiar și numai după ce te gîndești la traseul dintre boxele supermarket-ului și cele personale ale single-ului „Rolling in the Deep“. „There’s a fire starting in my heart, / Reaching a fever pitch, / And it’s bringing me out the dark.“ Ieșind din spasmele unei relații agonice, Adele, o anti-Gaga prin definiție, devenea însăși definiția pop-ului chiar în secunda în care „Rolling in the Deep“ era încărcat pe YouTube. Pe lîngă asta, tipa născută în Tottenham pe 5 mai 1988 era pregătită să salveze industria muzicală de una singură, părînd a fi singurul performer capabil să vîndă discuri ca în anii ’80.
25 a apărut pe 20 noiembrie anul acesta și a fost precedat de o bombă cu ceas: lead single-ul „Hello“. Lansat cu aproape o lună înainte, a măturat topurile de aiurea, a topit inimile criticii și a dărîmat recorduri cu un ritm aproape apocaliptic. „Hello, it’s me! / I was wondering if after all these years / You’d like to meet, to go over everything. / They say that time’s supposed to heal ya / But I ain’t much healing / Hello, can you hear me?…“ Un pian încruntat, o voce sfredelitoare. Cineva încearcă să-și pună ordine într-o relație. Cea cu trecutul personal. Nefericirea încă vinde în pop, iar cifrele astea amețitoare stau aliniate ca niște rechini în jurul unui album care, în pofida tuturor axiomelor din industria muzicală, e și plictisitor, și captivant. Din fericire, Danger Mouse e aici, producînd unul dintre vîrfurile discului, „River Lea“ – un gospel adictiv, întunecat și bîntuitor, în care-l poți vedea pînă și pe Nick Cave aplecat deasupra rîului în care plutește o obsesie numită Kylie Minogue. Cu „I Miss You“ și al său drum roll infinit, Paul Epworth construiește un peisaj sonic atît de straniu și de cavernos încît doar vocea lui Adele pare a veni de pe lumea asta. Producătorul trupelor Bloc Party și The Rakes o va trimite mai apoi periculos de aproape de Alanis Morissette, cu „Sweetest Devotion“, piesa care închide discul. „And there is something about the way you love me / That finally feels like home.“ Ar putea fi, dacă n-ar fi deja, finalul perfect pentru o artistă care și-a cîntat pînă în punctul acesta doar dezamăgirea.
Paul Breazu este jurnalist.
