Hainele noi ale împăratului
● Marilyn Manson, The Pale Emperor, Hell, etc., 2015.
În 1996, Brian Hugh Warner avea lumea la picioare, reuşind să capitalizeze tot pesimismul goth al ultimei cohorte a adolescenţilor Generaţiei X, abandonată cu doi ani înainte de un alt prinţ al dezamăgirii şi heroinei, Kurt Cobain. Antichrist Superstar, albumul pe care îl semna în acel an, produs de Trent Reznor, debuta pe poziţia a treia a topului american Billboard 200, imediat după Céline Dion (Falling Into You) şi Kenny G (The Moment). Creatură de vodevil la care mai tot poporul făcea click cînd venea vorba de satanism muzical şi discipol declarat al lui Anton Szandor LaVey, Marilyn Manson era pe vremea aceea un emiţător de fraze potrivite să-i ardă la lingurică pe bunii creştini ai lumii ăsteia – „Hopefully, I’ll be remembered as the one who brought an end to Christianity“ – şi extravaganţa necesară într-o lume în care Oasis cînta „Wonderwall“, iar Metallica, „Hero of the Day“.
Au trecut de atunci 19 ani, răstimp în care Warner şi trupa sa au mai lansat şapte albume într-un descendo – cu un amendament: The Golden Age of Grotesque (2003) debuta pe prima poziţie în acelaşi Billboard 200 – egalat doar de trecerea celor şapte milioane de cumpărători ai discului căţărat foarte sus în topul din Statele Unite ale Americii din rîndul adolescenţilor dezabuzaţi şi lipsiţi de încredere în societatea momentului în cel al adulţilor legaţi etern de job-uri corporatiste prin ritualul returnării ratelor lunare către bănci. Abandonat de propriii copii, orfanii goth ai celei de-a doua jumătăţi a anilor ’90, Marilyn Manson a devenit uşor-uşor anacronic, aşa cum se întîmplase în trecutul apropiat şi cu una dintre sursele sale de inspiraţie, venerabilul Alice Cooper, îngropîndu-se în clişee şi bifînd, muzical vorbind, eşec după eşec în ultimul deceniu. Asta dacă nu pun la socoteală campania din 2013 a brand-ului Yves Saint Laurent, a cărui imagine a fost MM, alături de o colegă de generaţie, disfuncţionala divă a epocii grunge, Courtney Love, şi apariţiile hazlii din serialul TV Californication.
Ce-ar mai putea avea de spus Marilyn Manson în 2015? E o întrebare bună, al cărei prim răspuns s-ar putea afla în titlul unui nou album, apărut în luna ianuarie a acestui an. The Pale Emperor e metafora şi, poate, ştampila autoironică pe care artistul american cîndva acuzat că ar fi fost motorul masacrului de la Columbine High School şi-o administrează astăzi. Superstarul Antichrist al anilor ’90 e un Faust al Los Angeles-ului care se apropie vertiginos de vîrsta de 50 de ani. Ăsta să fie motivul pentru care noul disc sună mai matur – deşi „matur“ e un cuvînt care poate fi aşezat cu destulă greutate lîngă numele Marilyn Manson –, sondînd şi o zonă stilistică care sună, în general, „mai matur“, blues rock-ul. E şi meritul unui muzician versat în această dimensiune muzicală, Tyler Bates, coproducător al noului disc, individ care are în portofoliu soundtrack-uri pentru filme precum Halloween, Dawn of the Dead, 300, Watchmen sau Doomsday şi pentru jocuri video musculare, ca God of War: Ascension sau Killzone Shadow Fall. Dar şi al lui Warner, care a înţeles că un detur stilistic ar putea să-i readucă la suprafaţă o carieră agonizantă. Aparent, acest al nouălea album al său o face.
Paul Breazu este jurnalist.
