Comori din adîncuri
● Chelsea Wolfe, Abyss*, Sargent House, 2015.
Dacă vreun gen muzical a suferit în ultimii 20 de ani, acela a fost
-ul. Aş fi foarte tentat să spun că acesta n-a mai produs, pînă în ultimii ani, nimic relevant. Asta cam de la
teribilul album din 1999 al formaţiei americane Neurosis. Şi, foarte probabil, aş fi destul de aproape de adevăr. În fapt, revirimentul recent al
-ului, care pare a-i anunţa un viitor luminos, s-ar putea pune cu uşurinţă în cîrca trupei amintite şi a unei noi generaţii de muzicieni, care a scos capul la suprafaţă la începutul noului mileniu, fie că vorbesc aici de Baroness sau Mastodon, veniţi din aria
, fie de band-ul japonez Boris sau de proiectul Sunn O))), ultimele două nume avînd strînse legături cu
-ul.
Americanca de 31 de ani Chelsea Wolfe se revendică şi ea de la acest val eterogen şi
În decembrie 2010, la vremea debutului cu
muzica ei, înregistrată pe un banal Tascam 488, nu trecea de graniţele unui folk gotic, care avea îndeajuns de mult şarm întunecat, narcotic şi
încît să o aducă în atenţia unei anumite categorii de public. Cel de-al doilea disc de studio,
, apărut în anul 2011 la Pendu Sound, ducea lucrurile un pic mai departe:
-ul devenea mai greu/
, atmosfera – mai apocaliptică/
, în timp ce Chelsea Wolfe se transforma la răsăritul lunii într-o creatură făcută din particule de PJ Harvey, Siouxsie Sioux şi Beth Gibbons. O piesă de pe acest album, „Pale on Pale“, anunţa viitorul. Unul care nu avea să vină nici cu următorul LP,
(2012), nici cu cel care a fost lansat un an mai tîrziu, Pain Is Beauty, un efort intens şi interesant, vag pop şi parţial populist, ci cu albumul apărut la începutul lunii august, anul acesta, pe numele lui
.
Editat de un
din Los Angeles, Sargent House — în portofoliul căruia sînt trecute
-uri pentru muzicieni precum Zach Hill şi Hella, Boris şi These Arms Are Snakes, Wovenhand şi Russian Circles –, noul disc Chelsea Wolfe apelează toate numele pe care le-am enumerat pînă acum în acest text.
, inspirat, după spusele autoarei, de teoria viselor în accepţiunea lui Carl Gustav Jung, are de-a face mai mult cu oricare dintre teoriile despre muzică ale unui oarecare Vark Vikernes pe Valium. Mult mai greu şi mult mai apocaliptic decît
, proaspătul LP lasă în urmă goth folk-ul pentru a deveni post-. Linia de bas de pe opener-ul „Carrion Flowers“, distorsul imposibil de pe „Iron Moon“, efectele terifiante şi drone-ul de pe „Dragged Out“, vioara funebră de pe „Grey Days“,
-ul dement de pe „Survive“ o apropie pe Chelsea Wolfe periculos (şi încîntător) de mult de o dimensiune sonoră,
-ul aşa cum poate fi el văzut/înţeles/imaginat astăzi, care are nevoie de astfel de legături primejdioase.
*
, cel de-al cincilea album de studio al lui Chelsea Wolfe, poate fi ascultat şi descărcat contra cost de pe pagina de Bandcamp a artistei americane, la adresa
.
Paul Breazu este jurnalist.
