MUZICĂ

Între 18 și 20 august a avut loc la Alba Iulia a șaptea ediție a festivalului muzical de provincie Dark Bombastic Evening (DBE).

În tinerețe, Patty Griffin a fost standardul de starletă folk americană, invitată adesea să cînte patriotic și impersonal, despre țară, popor și istorie, dînd frecvent tîrcoale premiilor Grammy – data trecută chiar cu un album gospel, Downtown Church, atipic pentru vocea ei foarte albă.

Mai puțin criptic decît Endless, Blonde al lui Frank Ocean e un triumf al acestui pop hibrid, parte melancolie, parte dramă, personal și sincer.

Toată această perioadă a fost o permanentă căutare, o călătorie plină de descoperiri, exact ca în viață.

Veteranul britanic Fred Frith și-a pus chitara în slujba unei game extrem de diverse de configurații.

În 2011, Matthew Tavares, Alexander Sowinski și Chester Hansen îl apucau pe Dumnezeu de picior.

Principalul autor al materialului este artistul de culoare DJ Spooky, acompaniat de californienii Kronos Quartet – versați în realizarea de muzici cinematice.

Let’s Eat Grandma e un grup britanic format în 2013 de două prietene, Rosa Walton și Jenny Hollingworth.

Cînd va fi să se prăpădească John Zorn, o memă omagială va părea ridicolă – planeta va sărăci muzical într-un mod cataclismic.

„The Getaway“, opener-ul și piesa care dă titlul celui mai nou album Red Hot Chili Peppers, nu lasă loc de îndoieli în privința provenienței. Funk-ul acesta agreabil și calm, tușat (prea) delicat de artificiile de studio ale producătorului Brian Joseph Burton, alias Danger ­Mouse, pare a i se potrivi ca o mănușă.

În topurile muzicale pop-rock ale anilor recenți, dominate de muzicieni ce i-ar putea fi nepoți lui Michael Gira, prezența proiectului Swans face notă discordantă.

În 2015, după o pauză de opt ani, Róisín Murphy își lansa cel de-al treilea album de studio. Hairless Toys acta, spuneam atunci, încîntător și straniu, fiind o capodoperă pop care nu avea, paradoxal, nici o șansă s-o readucă pe artista irlandeză acolo unde o lăsase discul din 2007, masivul Overpowered.

Pînă să-l lase în plata Domnului pe Nick Cave, la 36 de ani după ce porniseră împreună o formație care avea să se transforme mai apoi ba în The Next Door Boys/The Birthday Party, ba în Nick Cave and the Bad Seeds, Michael John Harvey a fost un individ foarte ocupat.

Pînă să-l lase în plata Domnului pe Nick Cave, la 36 de ani după ce porniseră împreună o formație care avea să se transforme mai apoi ba în The Next Door Boys/The Birthday Party, ba în Nick Cave and the Bad Seeds, Michael John Harvey a fost un individ foarte ocupat.

Outernational e o temă neexplorată în România, iar producția unui festival care să aprofundeze conceptul, prin concerte, evenimente discursive, proiecții de filme documentare, instalații, conferințe, devine o adevărată provocare.

Poate cu Parachute e ceva mai clar decît înainte că avem albumul unui toboșar – a doua parte a materialului e dominată de exerciții de cadență à la Steve Reich, pe care Öström alternează folosirea bețelor cu a periilor și diverse tehnici alternative de percuție.

Prin Food au trecut, de la înființarea la finele anilor ’90 încoace, o sumedenie dintre artiștii prezentați în această rubrică, cu precădere dintre cei norvegieni – Eivind Aarset, Morten Qvenild, Nils Petter Molvær, Arve Henriksen.

Pe spatele unui disc apărut în 2004 la un faimos label independent belgian stă fotografia unui bărbat îmbrăcat într-o cămașă roz, cu bretele. Omul zîmbește, ușor încurcat parcă, din fața unui megafon uriaș cocoțat pe un piciorong din fier.

Ceea ce se prezintă pe acest album drept muzică e doar o formă de ergonomie sonoră proiectată să lubrifieze vocea unui Iggy Pop care recită poezii kinky ale lui Walt Whitman. Muzica aruncă astfel un colac de salvare poeziei, propunîndu-i modalități de marketare care în curînd s-ar putea să se dovedească vitale.

Acum zece ani, o trupă din Sheffield se alinia curentului deathcore, debu­tînd discografic cu un album numit Count Your Blessings. Monoton și ezitant, dar avînd momente interesante, mixul lor de thrash metal și hardcore se transfera pe un al doilea LP, lansat doi ani mai tîrziu – Suicide Season.

Specialitatea lui Sainkho Namtchylak e cîntatul din gît, tradiţie a spaţiului mongol-siberian consacrată drept apanaj al vocilor masculine. Stilul respectiv a fost frecvent integrat pe parcursul carierei sale în contexte jazz sau operatice, subtil sugerate şi pe noul material.

Muzica este cel mai puternic şi cel mai curat canal de comunicare existent. Dumnezeu se conectează la compozitor, compozitorul la interpret, iar interpretul la public. E ca o biserică, doar că fără toate nonsensurile. Inima mea vorbeşte direct inimii tale despre lucrurile care contează cu adevărat.

„This is a brand new song nobody’s heard before.“ Thom Yorke e aproape de nerecunoscut în videoclipul ăsta fanat de pe inepuizabilul YouTube. Acum 21 de ani, în era lui The Bends, Radiohead era o formație care încă nu se desprinsese de reflexul pastișei.

Istoria heavy metal semnalează cazuri sporadice de grupuri dezvoltate dintr-o glumă originală care s-a îngroşat treptat, depăşind pe nesimţite statutul înspre inovaţie, mai apoi ambalată chiar în­tr‑un crez estetic care a creat albie pentru un stil muzical de sine stătător.

Enescu a fost probabil cel mai mobilizat soldat din istoria fronturilor acestei părți de lume. El, care era așteptat pretutindeni în lume, a cîntat pulverizînd ideea de onorariu în proaste săli de pripas, în spitale și corturi de campanie, în circumstanțe inomabile și în aer liber, plantînd Mozart și Bach în topografia lăutarilor.

De o bună vreme încoace, Beyoncé Giselle Knowles-Carter începe să devină cel mai relevant artist din stardom-ul pop cînd vine vorba de încărcătura politică (radicală).

Abuzul sonor al texturilor siderurgice este atenuat de umanismul folkistului – cînd apatic, cînd supraîncărcat emoţional – o ingenioasă exploatare estetică a unei dizarmonii ce aminteşte de hibridul doom metal + poezie.

PJ Harvey e o poetă rămasă uneori fără capacitatea de a mai transfigura imaginile văzute-n oglinda retrovizoare. Mantrele naturaliste și abuzul de saxofon au efect, dar parcă nu reușesc să te transporte dincolo de mizanscena unei realități la care avem, totuși, acces cu toții.

După ce au trecut cu succes testul reciclării pieselor altora, iar ceva mai înainte testul regurgitării propriilor piese de către alţii, norvegienii Ulver au ales să-şi serbeze primii 20 de ani de carieră cu un proiect de autofagie live desfăşurat în iarna lui 2014 sub forma unui turneu european

The 1975 e o trupă britanică înființată într-unul dintre cele mai bogate orașe din Anglia, Wilmslow, aflat la vreo 20 de kilometri de Manchester, care a debutat în 2013 cu un disc eponim ajuns aproape instantaneu pe primul loc în UK Albums Chart.

Faptul că muzica românească a fost în mod tradiţional cu vreo douăzeci de ani în urma tendinţelor occidentale ne-a permis să prindem nişte valuri de revigorări internaţionale ale genurilor de altădată, să profităm de faptul că ne prind ele din urmă venind din direcţia opusă celei spre care ne îndreptăm.

În 2015, la 90 de ani distanță de călătoria etnografică a lui Armand Denis, un muzician din Suedia, Peder Mannerfelt — parte a unui proiect muzical, Roll the Dice, care și-a cîștigat destulă notorietate în lumea muzicii electronice –, producea un disc, The Swedish Congo Record.

Black Light – un fel de Jaga Jazzist în care toată lumea ar cînta cu cîte o mînă legată la spate, ori un Nik Bärtsch mai insistent şi mai repetitiv.

Primele două albume ale grupului din ­Leeds Gang of Four, esențialele Entertainment! și Solid Gold, apăreau în 1979, respectiv 1981 și creau un standard redescoperit la ani lu­mină distanță de generația post-post-punk.

Trupa The Bad Plus s-a făcut în repetate rînduri vinovată de practicarea unui jazz populist, care invită la ascultare un public susceptibil de a da întîietate structurilor fredonabile mai degrabă decît ingineriei sonore sofisticate.

„Well if you’re out and about on the freeways this morning, no dinosaurs to worry about.“ Dacă ar fi să vă luați după ceea ce urmează acestei fraze, smulsă de pe „Hocus Pocus“, Brian Wilson a schimbat drogurile, trecînd pe salvia divinorum.

Înainte de a apuca pe calea improvizaţiei, e important ca artistul să demonstreze premeditare, că ar putea cînta muzica „ce gîdilă plăcut urechea“, dar că nu mai vrea. Călin Torsan e unul dintre cei care au demonstrat‑o, înainte de începe o campanie de explorare a unor structuri sonore libere, cu viziune.

ANTi e dominat de prezența prea multor joint-uri pentru a trece dincolo de o afacere mai degrabă personală a Rihannei. E un downgrade voluntar și ANTicomercial care, cel puțin aparent, nu răspunde nici unor imperative/standarde pe care industria muzicală încearcă să le bifeze întotdeauna cu grație.

Ea e Lhasa de Sela, o artistă dispărută prea devreme. El e Stuart Ashton Staples, un tip din Nottingham care se confundă cu un proiect muzical foarte particular în istoria indie pop-ului — Tindersticks.

Materialul din 2013 (Sunbather) al celor de la Deafheaven a fost al doilea album metal inclus în primele zece poziţii ale topului de final de an din istoria publicaţiei online Pitchfork – busola indie a ceea ce se preconizează a fi viitorul mainstream muzical.

În ciuda pasiunii pentru memorabilia nazistă, prin anii ’80, Lemmy era un englezoi hîtru care voia să aducă la zi decadenţa rock’n’roll, trecînd-o prin filtrul generaţiei punk şi prin experienţa cu droguri recreative acumulată în timpul mandatului petrecut în grupul hippie-rock Hawkwind.

Cineva ar muri pentru gloria eternă a unei stele negre, altcineva – pentru pecetea albă pe negru a unui profet. Proaspătul album al lui DB ascunde în fragmentele din care e făcut surprinzătoarea frumusețe a unei planete locuite mereu de un singur om.

Coldplay își dorește apăsat să nu care cumva să semene cu ea însăși, cu Radiohead sau cu U2, sfîrșind prin a obține efectul advers și făcînd din aparent neconvenționalul A Head Full of Dreams un album mai mult decît convențional.