Efort academic
Fred Frith & Darren Johnston, Everybody’s Somebody’s Nobody, Clean Feed Records, 2016.
Un merit istoric al jazz-ului a fost disponibilitatea de a permuta instrumente și a testa permanent noi configurații, în condițiile în care alte genuri preferă căutarea unor zone de confort și identificarea unor formule orchestrale cît de cît stabile care să servească identității sonore promovate de un artist sau o trupă (majoritatea gravitînd în jurul moleculei voce-chitară-bas-tobe). Găsesc că, mai mult decît virtuozitatea instrumentală ori studiul formal al instrumentelor, acest mercenariat al instrumentiștilor capabili să se expună în imprevizibile configurații este ceea ce face viața ascultătorului de jazz mai interesantă și mai predispusă la surprize decît a celor care preferă alte genuri. Am vorbit de-a lungul timpului în această rubrică despre trio-uri de orgă, duete de baterie și orgă, cvartete de toate soiurile, big band-uri de suflători ori eterogene. Plaja de posibilități structurale și ușurința cu care artiștii se repoziționează iese în evidență și în carierele protagoniștilor acestui album-duet – chitaristul Fred Frith și trompetistul Darren Johnston.
Veteranul britanic Fred Frith și-a pus chitara în slujba unei game extrem de diverse de configurații, de la duet la „meditații pentru 21 de muzicieni pe texte de Pablo Neruda“ (albumul Pacifica) ori compoziția pentru 100 de muzicieni plasați în camere diferite ale aceleiași clădiri, cu audiență mobilă (albumul Impur). A trecut prin numeroase genuri, perindîndu-se și prin grupuri prog-rock cu apucături improvizaționale – vezi Henry Cow ori Massacre (cu Bill Laswell). E vorba de un autentic cercetător într-ale muzicii, pentru care experimentul e prevăzut în fișa postului. John Zorn ar fi omologul său de peste Ocean – de altfel, cei doi au ajuns în contact direct după ce Frith s-a mutat la New York, ducînd la o serie longevivă de colaborări (proiectul hardcore Naked City și numeroase duete). Canadianul Darren Johnston face parte din altă generație, fiind fost student al lui Frith la Mills College, Oakland, unde chitaristul a început o carieră academică după mutarea în SUA. Între timp, Johnston a ajuns el însuși dascăl și, în cei zece ani de carieră pe care-i are în spate, calcă îndeaproape pe urmele mentorului său, preferînd însă trompeta.
Colaborarea de pe albumul de faţă arată semnele unui efort academic, expunînd o colecție de tehnici și tonuri instrumentale specifice celor două instrumente, trecînd prin muzică japoneză, percuție nord-africană, peisaje sonore industriale reminiscente din tinerețile celor de la Einstürzende Neubauten sau pur și simplu o joacă organică menită să facă sesizabilă prezența fizică a muzicianului (buzele și respirația trompetistului, respectiv degetele și palmele chitaristului). Materialul își are originile în coloana sonoră a unui scurtmetraj, astfel că pe alocuri e sesizabilă fundația electro-ambientală tipică pentru coloane sonore cinematice. Sentimentele stîrnite sînt legate de izolare, cu cele două instrumente tînguindu-se spasmodic fie într-o mare de liniște, fie într-una de zgomot industrial, iar în unele ocazii trompetistul nu are cum să evite comemorarea lui Miles Davis. Ritmul e de regulă asigurat prin percuție emulată de chitara lui Frith, deci mai mult o zgîndărire frenetică decît o cadență dansantă. Și totuși, albumul nu e inaccesibil, compoziții precum „Luminiscence“ permițînd spații largi melodiei de trompetă.
Materialul oferă un compromis echilibrat între improvizația atonală, muzica ambientală și bucăți melodice armonioase – nu apucă să surmeneze ascultătorul doritor de confort melodic și nici să-l plictisească pe cel în căutare de peisaje sonore imprevizibile. Ori face puțin din ambele, în funcție de răbdarea investită de ascultător în astfel de proiecte exploratorii.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
