Legea lui Róisín Murphy
● Róisín Murphy, Take Her Up to Monto, PIAS Recordings, 2016.
În 2015, după o pauză de opt ani, Róisín Murphy își lansa cel de-al treilea album de studio. Hairless Toys acta, spuneam atunci, încîntător și straniu, fiind o capodoperă pop care nu avea, paradoxal, nici o șansă s-o readucă pe artista irlandeză acolo unde o lăsase discul din 2007, masivul Overpowered. (E foarte posibil, de altfel, ca Murphy să nici nu-și mai dorească stardom-ul pop.) Din acea sesiune de înregistrări pentru HT, care a durat cinci săptămîni și care l-a implicat și pe muzicianul și producătorul Eddie Stevens, a mai ieșit un album. Apărut pe 8 iulie, la aceeași casă de discuri belgiană, PIAS Recordings, Take Her Up to Monto este, fără doar și poate, jumătatea cealaltă a unui album care putea fi dublu. Mai defocusat, mai liber, mai problematic și mai personal decît Hairless Toys, noul LP performează în aceeași arie avant-pop, într-o manieră care-l evocă destul de frecvent pe David Bowie, printre alții.
„Mastermind“, opener-ul lui Take Her Up to Monto, dă tonul: o piesă spațială, de șase minute și jumătate, a cărei progresie e mereu scurtcircuitată de planurile în continuă mișcare ale arhitecturii instrumentale. Aici, Róisín Murphy își scrie CV-ul cu o ironie mușcătoare: „With wide open eyes, I said goodbye to the guys / And set sail for my destruction. / I was functioning then, as I'm functioning now / Way below my potential.“ „Pretty Gardens“ e un număr de cabaret care vorbește despre imperfecțiune – „Here I am, as you made me, telling bare faced lies, / Eyes look at me all naked, / I let my pretty garden grow wild. / It’s free to look upon me, and see the tears I cry / This is me with no makeup, falling like a fool out of pride…“ – pe măsură ce devine tot mai întunecat. De undeva se ițește umbra lui Kate Bush. Poate din atmosfera barocă a lui „Thoughts Wasted“, o bijuterie neșlefuită, care nu prea știe încotro să meargă. O bossanova de restaurant întrerupe fluviul experimentalist: „Lip Service“ e delicios de cheesy. „Let’s ride ten miles up/ Just inside the stratosphere!“ Între Annie Lennox și Grace Jones e loc pentru „Ten Miles High“, puțin peste cinci minute de art pop. „Whatever“ pregătește finalul – o baladă cețoasă și experimentală, multigen, traversată de un etern glockenspiel. „Romantic Comedy“ pare acum a veni de pe un alt album al lui Róisín Murphy, unul al cărui titlu nu mai are nici o importanță, în timp ce acele infinite șapte minute și 41 de secunde ale piesei „Nervous Sleep“ devin corolarul unui album care privește personalul cu suficientă ironie pentru a nu aluneca complet în dramă. „Sitting and Counting“ trage cortina: o divă soul lunatică, exilată pe Lună, își termină de spus povestea – „You can go from being very right to very wrong“.
Cu titlul împrumutat dintr-o baladă irlandeză dedicată cartierului roșu din Dublinul de altădată și cu dorința extravagantă de a se plimba la polii pop-ului, Take Her Up to Monto bifează, dacă mai era nevoie, îndepărtarea definitivă (?) a lui Róisín Murphy de momentul Overpowered.
Paul Breazu este jurnalist.
