O adolescenţă art pop
Let’s Eat Grandma, I, Gemini, Transgressive Records, 2016.
Povestea, smulsă fără înflorituri inutile de pe Wikipedia, sună astfel: „Let’s Eat Grandma e un grup britanic format în 2013 de două prietene, Rosa Walton și Jenny Hollingworth. Ele și-au lansat primul album, I, Gemini, pe 17 iunie 2016, prin intermediul casei de discuri Transgressive Records“. A fost nevoie de doar două luni pentru ca debutul discografic al anonimului duo LEG să facă niște valuri, unele din ce în ce mai mari. De ce?
Dacă art pop-ul contemporan trebuia să aparțină vreodată unui univers în care să locuiască și Enid Blyton, și un sintetizator cu o vagă tușă de The Piper at the Gates of Dawn, saturată cu înregistrările unor flaute deloc fermecate, ca pe „Chocolate Sludge Cake“, ăsta era timpul. Există în muzica compusă de adolescentele care formează Let’s Eat Grandma o frivolitate, o libertate, o naivitate și o excentricitate ale căror mecanisme cuplează suprinzător și bine. „Eat Shiitake Mushrooms“ elucubrează caleidoscopic, à la Kate Bush, cu al său balans între MDMA și codeină, scăpat din mrejele sunetului unui glockenspiel devenit insuportabil. Opener-ul LP-ului, „Deep Six Textbook“, este o odă hipnagogică lipsită de emoție și empatie: „I feel like standing on the desks and screaming, I don’t care…“ „Sax in the City“ nu actează ironic doar în titlu. Saxofonul ăsta face, paradoxal, ca piesa să te farmece în timp ce e imposibil de ascultat. „Chimpanzees in Canopies“ e cum altfel decît copilărească (se poate citi și „infantilă“) – nursery rhymes și un ukulele infinit, în timp ce „Rapunzel“ se duce în direcția opusă, devenind pretextul unui hit baroc și al unei afirmații – Rapunzel c’est moi! „My cat is dead, / My father hit me. / I ran away, / I’m really hungry! / That wicked witch / In all her power, / She cast a spell / And locked me / In this tower. / I can’t look down / I’m claustrophobic, / Please let me out, / I can’t deserve this! / I hate my name, / I’m not that Rapunzel. / My hairs not blonde / And I’m not having fun/ In this fairytale / That my mother / Read me / About this girl, / I want my mummy! / The prince won’t come, / The clock strikes 11, / I had a haircut last week / And I’m only 7.“ De aici pînă la ultima piesă, agila „Uke 6 Textbook“, albumul se scufundă: „Sleep Time“, „Welcome to the Treehouse Part I“ și „Welcome to the Treehouse Part II“ sînt letargice și meditative.
Walton și Hollingworth au aproape 17 ani și nici un Dumnezeu. Îndopată cu cultură pop(ulară), captată de new age-ism, cinematograful lui John Carpenter, basmele Fraților Grimm și aventurile sonice ale lui Ariel Pink, Animal Collective și Micachu and the Shapes în egală măsură, muzica lor calcă barierele, cînd apăsat, cînd strîmb, cu bună știință. Pe I, Gemini, duo-ul Let’s Eat Grandma a găsit cea mai bună modalitate de a rescrie regulile facerii pop-ului în favoarea sa, topind distanța dintre cacofonie și armonie, cîntînd la mulțimea interminabilă de instrumente care se aud pe album, lucrînd cu texturi psihedelice dense și aluzii culturale inteligente.
Paul Breazu este jurnalist.
