Ingenioase dizarmonii
Jesu & Sun Kil Moon, Jesu/Sun Kil Moon, Caldo Verde, 2016.
Cu albumul de acum doi ani, chitaristul Mark Kozelek (Sun Kil Moon) făcea o cotitură stilistică majoră, foarte subtil anunţată în materialele precedente, şi lua pe sus topurile cu un concept folk minimalist şi necizelat, cu versuri improvizat-grefate pe fluxul unor gînduri casnice şi pe un zdrăngănit de chitară sfidător la adresa celor care aşteaptă de la folk un spaţiu larg de desfăşurare a melodiei, metaforei şi vocilor calde. Voce caldă s-ar mai putea găsi (în anumite interpretări ale epitetului), însă în privinţa metaforei materialul mi-a adus aminte de personajul amuzant din Guardians of the Galaxy, care nu avea noţiunea de sens figurat, iar simţul melodic era la fel de denaturat precum cel liric – coloană sonoră pentru gîndurile necenzurate ale unui tractorist ostenit la capăt de zi, improvizînd ceva la chitară în timp ce trage cu ochiul spre un meci de box transmis la televizor.
Perspectiva se schimbă cu cîteva grade, inclusiv în ce priveşte analiza retrospectivă a sus-criticatului album, prin prisma colaborării de anul acesta dintre Kozelek şi Justin Broadrick – pionier al scenei industrial-metal britanice în anii ’90 (cu Godflesh), ulterior consacrat ca designer de zgomot prin proiectul de inginerie sonoră Jesu. Atitudinea agrariană cu specific rural american emanată de Sun Kil Moon e complementată cu sound-ul abraziv postindustrial al proiectului Jesu, într-o alăturare de contraste care scoate la suprafaţă valenţe imprevizibile. Abuzul sonor al texturilor siderurgice este atenuat de umanismul folkistului – cînd apatic, cînd supraîncărcat emoţional – o ingenioasă exploatare estetică a unei dizarmonii ce aminteşte de hibridul doom metal + poezie propus recent şi de Scott Walker cu Sunn O))) (iar mai înainte de Lou Reed cu Metallica, ori Jarboe cu Neurosis – proiecte sporadice care tot încearcă, fără mare succes, să întindă punţi între lumi).
Situaţia se schimbă în a doua jumătate a materialului, cu partea instrumentală migrînd spre ambiental şi acorduri de pian monotone, inovaţia se mai disipează şi lasă loc unor sesiuni de spoken word antimotivaţional. Kozelek nu e complet străin de a cînta (se poate verifica şi pe albumele sale vechi) şi nu tot ce se aude aici s-ar caracteriza drept recitat. Un soi de ritm rudimentar al versului e susţinut de cadenţa riff-ul metalurgic (ori de pulsul ambiental din a doua parte), iar schimbările de tonalitate a vocii punctează dramatic, beneficiind şi de contribuţii la momente-cheie din partea cîtorva invitaţi de marcă – Bonnie Prince Billy, Isaac Brock (Modest Mouse), Rachel Goswell (Slowdive), trupa Low.
Coperta ne arată un Mark Kozelek rătăcit într-un cîmp de floarea-soarelui, dar acum referinţele la rural/suburban, la casnic şi la pasiunea pentru box lasă loc unei arii tematice mai largi. Se pomenesc iubite recente sau prezente, moartea recentă a fiului lui Nick Cave şi leucemia basistului de la Yes – deci ceva mai multe referinţe la cultura britanică, consecinţă a amiciţiei cu Broadrick şi a vizitelor ocazionate de această colaborare, incluzînd impresii culese din sala de aşteptare a aeroportului Heathrow – Kozelek nu ratează nici o ocazie de a cugeta asupra propriilor stări de expectativă. Temele lirice continuă să fie cernute prin filtrul intimităţii şi introspecţiei, prezentînd un poet american care cugetă în manieră „meta“ asupra propriilor motive de a fi cum este şi de a cînta ce cîntă, chiar şi în ce priveşte incidentele de proastă purtare care i-au adus o oarecare notorietate în presa ultimilor ani. Caracterul confesional a fost cheia succesului folkistului şi rămîne miza identităţii sale, însă coloana sonoră a intimităţii casnice e înlocuită aici cu una a smulgerii brutale a individului din spaţiul său de confort.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
