MUZICĂ

În camera în care Geneviève își trăise ultimele zile, „folosind instrumentele ei, chitara ei, basul ei, pick-up-ul ei, amplificatorul ei, acordeonul ei, scriind cuvinte pe hîrtiile ei, privind pe aceeași fereastră pe care a privit ea“, Phil Elverum, alias Mount Eerie, scria muzica unui album care avea să se numească A Crow Looked at Me.

Generaţia la care ne referim de regulă prin sintagma nu-jazz a făcut paşi importanţi în a aduce jazz-ul cît mai aproape de urechile celor care susţin că nu vor să aibă de a face cu genul, că nu le e pe gust, gustul fiind înţeles drept axiomatic, un fel de dat genetic împotriva căruia nu te împotriveşti.

„Bluecid“, unul dintre single-urile extrase de pe ISON, albumul de debut al lui Sevda Alizadeh, devine emblematic pentru sound-ul și filozofia artistei născute în Teheran acum 30 de ani

Există o oarecare înclinaţie spre italianism în Mare Nostrum II, după ce primul volum se prezentase ceva mai divers, mai exotic, mai euro-indulgent (includea chiar un omagiu pro-turc, sînt vreo zece ani de atunci, alte vremuri).

Să apari de niciunde și, la nici 16 ani, să bifezi prima poziție în Billboard Hot 100 trebuie să însemne ceva.

Veteranul Bill Frisell poate fi abraziv ca John Zorn în momentele sale inumane, dar şi mai romantic decît cei mai calzi chitarişti latino.

Dua Lipa s-a născut la Londra în 1995, fiind fiica a doi albanezi din Kosovo, emigrați la începutul anilor ’90 în capitala Angliei, și trăiește astăzi în visul lui Warhol.

Există păreri care susţin că vocea şi versurile n-au ce căuta în muzică. Nu-i pasă nimănui de grijile şi rimele vreunui cîntăreţ – dacă are ceva de spus, să şi le scrie undeva, eventual într-o poezie. Muzica trebuie să fie sunet manufacturat şi inginerie sonoră, iar vocea e doar un ingredient al trişorilor care bruiază experienţa audiofilă cu vorbe în vînt.

Șapte bărbați îmbrăcați ca de nuntă balcanică behăie și cotcodăcesc pe o scenă oarecare, înainte de a se lansa impetuos într-un yodel demn de renumitul Franzl Lang

Albumul Only Sky e o mostră excelentă a echilibrului fragil și a mersului pe sîrmă pe care îl practică David Torn.

Fatou Seidi Ghali e acompaniată de Alamnou Akrouni ca interpretă principală, dar, de fapt, de toți cei prezenți, care performează un magnetizant tendé.

Una din surprizele anului trecut a fost albumul ROK al celor de la (The) Pixels. După cîteva indecizii, remanieri și repoziționări stilistice, trupa aduce acum un melanj eterogen de electro-pop dansant, post-punk competent, chiar și un fel de nu-metal discret (deconstruit într-un hip-hop politicos ce dă mîna prietenește cu hipstereala indie).

Depeche Mode a avut șarmul acela special al unei formații venite de la începutul anilor ’80 și rămase în joc pentru că a știut cum sau a avut energia să survoleze următoarea decadă.

Gregory Porter încearcă să ne convingă că jazz-ul nu e doar o cursă a înarmării și a muzicii manufacturate, că esența sa uitată stă totuși în voce, iar obiectivele genului țineau cîndva de empatie și sentiment, a căror stîrpire sub justificarea lucidității inginerești nu e neapărat un triumf.

O anume distincție de ton dintre Rosetta și Arrival vine probabil din seninătatea cu care, la capăt de viață și carieră, Vangelis scrutează cosmicul (o fi totuși și ceva spirit New Age la mijloc), spre deosebire de tînărul epigon a cărui muzică punctează amenințarea și provocarea resimțite față de vastul necunoscut de deasupra capetelor fiecăruia dintre noi.

Primul album al cvartetului „Johnny Rocket și prietenii săi“, apărut anul a­cesta la casa de discuri independentă Trans­gressive Records, se numește Interplanetary Class Classics și se situează în aceeași providențială bulă stilistică referențializabilă la infinit.

Cunosc tot mai mulţi metalişti care, suferind probleme cervicale ori de şale după vîrsta de patruzeci de ani, se consolează ascultînd blues, revelînd evidenţa îndelung ignorată că metaliştii au fost mereu nişte brute sensibile.

English Tapas, cel mai nou album al Sleaford Mods, apărut anul acesta la Rough Trade Records, vomită continuu rant-uri punk adresate, pe rînd, detractorilor care le reproșează rudimentarismul muzical

După ce s-a săturat să-şi reviziteze debutul Tubular Bells (reciclat deja într-o suită de patru albume şi o reînregistrare aniversară), Mike Oldfield se concentrează pe prima sa tentativă world music.

În 2010, lumea era un loc mai bun pentru Sumach Ecks, un californian cu sînge mexican, american și etiopian, instructor de yoga și muzician.

Chitarişti precum Marc Ribot riscă să rămînă în umbră datorită activităţii perseverente de acompaniatori – acesta a pus un umăr deloc neglijabil la carierele unor John Zorn, Tom Waits sau Elvis Costello.

Născută în 1992, an care și dă titlul primului său EP, lansat spre sfîrșitul anului trecut, Frasqueri are ascendență afro-latino și a crescut în Harlemul spaniol.

Albumul lui Mick Harvey este o odă adusă dragostei inebriate şi făcutului de lucruri regretabile pe negîndite, în versiuni ceva mai dark-sexy decît piesele originale, croite pentru fanii unor albume ca Let ­Love In.

Pe coperta roșie, secera și ciocanul stau în mijlocul unei stele în cinci colțuri. Deasupra, o chitară electrică, un Stratocaster, își proiectează umbra pe ele.

Avem aici una dintre cele mai comprehensive şi prietenoase introduceri în jazz adresată celor care pretind că nu le place genul. E tipul de material care naşte reacţii precum „Nu ştiam că şi asta intră la jazz“.

Nu înseamnă că emoția și capacitatea muzicii The xx de a se individualiza radical au dispărut complet, dar trupa aceea despre care James Blake spunea că i-a arătat drumul se vede arareori pe acest disc.

Spre deosebire de subiectul articolului precedent, în cazul trupei Karpov Not Kasparov avem ceva mai puţină identitate naţională, însă aceasta nu e chiar absentă.

Aici, pe RR7349, formația din Austin pășește dincolo de sunetul soundtrack-ului pentru Stranger Things – Adam Jones și Mark Donica, ceilalți doi membri, aduc sound-ului S U R V I V E o încărcătură nedetectabilă pe opera scrisă de binomul Stein-Dixon.

Dacă întrebi la nimereală, mai dai de percepţia conform căreia locul lui Grigore Leşe e la serbări animate de spirit naţional(ist) ori prin bisericile în care se adună la cîte un concert diasporele româneşti măcinate de dor de casă. Realitatea e, însă, mai nuanţată.

Morrissey se întoarce, de mînuță cu Marc Bolan și Arthur Lee, pentru a-l bîntui pe vocalistul de la Wand și pentru a livra piesa de rezistență a unui album pe care anul 2016 ar trebui să-l rețină.

Opeth, obscura trupă scandinavă de death-metal a anilor ’90, a devenit, deja de cîteva albume încoace, vîrf de lance în rock-ul progresiv european – continental, cel puţin, căci britanicii au propria lor ligă.

Peter Doherty a fost mereu despre asta: despre o anumită legătură dintre inconsistență, amînare și talent.

Metallica nu se mai ascultă de mult pentru a enerva dascăli și părinți, e o instituție care organizează evenimente live și din cînd în cînd emite spre populație cîte un nou pachet de măsuri muzicale.

Dincolo de cîteva numere briliant executate, iluștrii săi autori nu au vrut să lase nimic pe dinafară.

Portoricanul Omar Rodriguez-Lopez a lăsat o puternică amprentă asupra istoriei rock începînd cu finele anilor ’90, în calitate de chitarist al trupelor The Mars Volta și At the Drive-in.

Reverb-ul chitarelor manipulate de Takaakira „Taka“ Goto și Hideki „Yoda“ Suematsu hăpăie, din ce în ce mai zgomotos, ondulația unui sintetizator. „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate!“

Cu privire la muzicieni precum Esbjörn Svensson ori, ca să folosesc un exemplu ceva mai recent, Goodbye to Gravity, au existat la noi drastice disproporții între cît s-a scris în presă pe vremea cînd aceștia activau, cînd s-ar fi putut bucura de orice dram de atenție și apreciere, față de cît s-a scris după ce au răposat.

La cei 82 de ani ai săi, împliniți pe 21 septembrie anul acesta, Leonard Cohen acceptă, în/la sfîrșit, compromisul — nu-și mai caută Dumnezeul în trip-urile fabricate de LSD, ci în întunericul unui moment final pe care pare a-l simți aproape.

Albumul Crystal Palace nu e tocmai vîrful carierei trupei, însă nici nu e unul dintre albumele lor neglijabile.

Legenda spune că trei luni de autoexil hibernal într-o cabană de vînătoare din mijlocul unui codru din Wisconsin i-au trebuit lui Justin Vernon pentru a păși de acolo cu un album care, în 2007, chiar a însemnat ceva.

După două Grammy-uri obţinute cu albumele Black Radio și Black Radio 2, după o coloană sonoră pentru filmul biografic despre Miles Davis și un album de colaborări post-mortem cu același Miles Davis, Robert Glasper e un artist pe val.

Precedat de lansarea a trei single-uri, „When It Rain“, „Pneumonia“ și „Really Doe“, cel mai nou album al rapper-ului Danny Brown, Atrocity Exhibition, e o bombă cu ceasul programat la multiple ascultări.

Cuplul format din Dave Rawlings și Gillian Welch scoate albume sub numele celei din urmă încă din anii ’90, colaborînd încă de pe băncile Berklee College of Music – celebra școală de muzică între ai cărei alumni se numără membri Dream Theater, Al Di Meola, Bill Frisell ori Hiromi Uehara.

Subcarpați e un proiect muzical care, deși și-a început istoria relativ recent, înseamnă destul de mult pentru (alterna-)pop-ul local contemporan.