Deine Lakaien, Crystal Palace, Chrom Records, 2014. 

Cei care am crescut cu accepțiunea românească, metal-centrică, a noțiunii de muzică gotică (Moonspell, Paradise Lost ș.a.m.d.) rămînem surprinși cînd nimerim la un festival pe care îl considerăm de gen, să zicem M’era Luna din Germania. Rockerii de la noi sînt traumatizați de faptul că la astfel de evenimente toate concertele se încheie pe la ora 22, la miezul nopții toată lumea doarme într-o liniște sepulcrală, iar în timpul concertelor fumatul și orice manifestare mai exuberantă sînt întîmpinate cu încruntare din partea unui public țeapăn, îmbrăcat fie sobru, fie cu elaborată vestimentație steampunk. O generaţie de 40 de ani care încearcă să conserve o nișă culturală a anilor ’80 care la noi n-a avut parte nici măcar de popularitatea underground ului metal, cu doar o foarte restrînsă comunitate – Darkromania – activă la începutul anilor 2000 și o serie de trupe efemere care se pot număra pe degetele de la o mînă. Limba germană, fiind cea mai vorbită limbă maternă pe teritoriul european, a permis dezvoltarea unei culturi gotice cu specific național(ist), rezultată din adoptarea post-punk-ului britanic al anilor ’80 pe terenul afînat al muzicii electronice germane. Rammstein, bunăoară, își au rădăcinile în subcultura respectivă, iar popularitatea lor a împins numeroase trupe de gen să migreze spre un sound mai metal, însă la bază nu e nimic metal în nișa respectivă – o mostră mai elocventă este Deine Lakaien, care în schimb deviază prin versurile preponderent în engleză.

Albumul Crystal Palace nu e tocmai vîrful carierei trupei, însă nici nu e unul dintre albumele lor neglijabile. E o excelentă introducere în sound-ul Deine Lakaien, în forma cea mai matură a sa, ce îmbină electronicul artificial cu pian și inserții de natură analogică. Albumul oferă cîteva din cele mai prietenoase piese ale grupului: balada „Where the Winds Don’t Blow“ – un potrivit punct de inițiere pentru cei care vor să afle ce găsesc fanii atractiv la acest gen; single-ul „Farewell“ – o mostră reprezentativă pentru felul în care piesele mai cadențate se eschivează de la ritmicitatea rock-ului. Modul de prezentare în concert variază de la un turneu la altul, avînd la o extremă duetul electro-minimalist, iar la cealaltă acompaniamentul cu instrumente clasice – e interesant de urmărit modul în care piesele se reașază între astfel de configurații, beneficiind de experiența de dirijor și filarmonist a lui Ernst Horn.

Deine Lakaien s-au lansat în anii ’80 prin colaborarea cîntărețului macedonean Alexander Veljanov cu sus-numitul dirijor neamț, o combinație minimală care multă vreme s-a pretat doar la un pop melancolic pe un schelet de sintetizatoare, iar ulterior și-a extins ambițiile spre muzică clasică și acompaniament cu orchestră. Alăturarea celor doi protagoniști urmărește un contrast pe care l-au căutat multe grupuri din scena gotică germanofonă, între versul romantic cald și acompaniamentul rece, cu texturi industriale. Metodele prin care Deine Lakaien au reușit să se apropie de acest deziderat cu mai mult succes decît alții țin în bună măsură de sacrificarea purismului germano-centric, pe care multe trupe de gen îl pun în fața interesului muzical. Vocea vine cu romantismul retro al șlagărului balcanic și cu versuri accesibile în engleză, în timp ce secțiunea electro-instrumentală este de formație clasică și are o precizie clinică, inspirată de neoclasicismul secolului XX (Glass, Reich etc.), și necontaminată cu măsuri rock ori riffuri metal. Trupele Bauhaus și Kraftwerk ar fi părinții direcți din care s-a hibridizat sound-ul Deine Lakaien – o alăturare între emoții întunecate exprimate pe un ton mohorît și structurile mașiniste din care avangarda muzicală germană și-a făcut o identitate sonoră. 

Deine Lakaien vor concerta pe 6 noiembrie la Sala Radio din Bucureşti. 

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.