MUZICĂ

Eticheta electro-jazz e flagrant abuzată prin părțile noastre de o pleiadă de DJ reușind să-și convingă publicul că e suficient să nu ai voce/versuri ca să te poți prezenta drept jazz.

Alfa Mist n-a apărut pe compilația We Out There, produsă de Brownswood Recordings, label-ul lui Gilles Peterson, care încerca anul acesta să adune crema noului val jazzistic londonez pe un prim disc dintr-o posibilă serie. Dar ar fi putut avea locul lui bine conturat acolo, între numele unei generații pentru care acest gen muzical își redefinește granițele, planînd printre ocheadele evidente la pop și grime, afrobeat, drum ’n’ bass și house, hip-hop și neo-soul. O generație care, foarte probabil

Dintr-o coincidență, am dat peste albumul lui Roberto Fonseca în aceeași perioadă în care am vizionat și filmul de animație Chico and Rita, despre gloria și veselia scăldate în muzică din Cuba efervescentă a anilor ’50.

Vocea atît de feminină a lui Greg Gonzalez nu face decît să insinueze un sentiment paradoxal și ­queer în piesele de pe Cigarettes After Sex, primul album al formației texane relocate în Brooklyn.

Violonistul polonez Adam Baldych este un favorit al casei de discuri ACT, expus din fragedă tinerețe unor colaborări ambițioase cu avangarda jazz-ului scandinav – Rantala, Danielsson etc. E rîndul pianistului veteran Helge Lien să i se alăture într-o colaborare intergenerațională peste Marea Baltică.

Fiind artist important în portofoliul casei de discuri ACT, pianistul polonez Leszek Mozdzer s-a mai intersectat cu această rubrică în calitate de acompaniator al unor colegi de siglă, bunăoară Lars Danielsson

Cînd, în 1997, The Herbaliser, proiectul muzical creat la începutul anilor ’90 de Jake Wherry și Ollie Teeba, lansa cel de al doilea album, Blow Your Headphones, la esențialul label independent Ninja Tune

Pe „Cars“, prima piesă a noului album Mamuthones, cuvintele urmează îndeaproape ritmul. Tobele și basul împing totul înainte, într-un infinit tribalist, motorik-ul colorîndu-se cu artificiile sintetizatorului.

LABTrio aniversează zece ani de activitate şi o oarecare agitaţie generată din postura de tinere speranţe.

Cu acest grup, Joshua Abrams țintește să fie menționat în aceleași enumerări cu Philip Glass ori Terry Riley, oferind totuși o găselniță care să-l distingă – elementele world music

Cine știe cîte ceva despre Yo La Tengo, formația din Hoboken, New Jersey, înființată de cuplul Ira Kaplan & Georgia Hubley, ar putea să admită faptul că a existat întotdeauna o afinitate a trupei pentru cover-uri, de la balade funk precum „I Can Feel the Ice Melting“ (The Parliaments) la imnuri pop goth ca „Friday I’m in Love“ (The Cure), culminînd cu faimoasa bacanală din 2006, Yo La Tengo Is Murdering the Classics

Errorsmith joacă mereu în propria ligă.

Veteranii Oregon împlinesc cu Lantern treizeci de albume și mai au puțin pînă să sărbătorească o jumătate de secol de activitate.

Americanii Kneebody fac parte din valul de jazz milenial care a pășit decisiv înspre lumea pop-rock și spre ascultătorul de radio pe mașină – un val de trupe îndeobște tinere care ne-au vizitat des în ultimii ani, și pe noi, și alte meleaguri pe care clasicii și sacrii mai rar riscă să vină. P

„Don’t you hate it when people tell you their dreams?“, întreabă ea pe „Dreams“, înainte de a intra într-un delir comic despre visele ei, pulsînd elegiac prin template-ul mozaical al albumului, printre numele animalelor dispărute din „Nothing Left but Their Names“

Celelalte discuri (Flying Microtonal Banana şi Polygondwanaland) au avantajul de a nu fi scrutabile și criticabile, fiind aliniate la strategia de intimidare a grupului de a pompa materiale experimentale fără mesaj, minimal editate, care să impresioneze prin prolificitate și compoziții algoritmice cu miză senzorială, cu vocea îngînînd riffuri de chitară/clapă repetate pentru un efect cînd hipnotic, cînd surmenant

Noul album Grimus, Unmanageable Species, schimbă vag tonul, renunțînd la punch-ul detectabil pe celelalte discuri, dar nu și formula.

Slowdive s-au reformat pentru a beneficia în mod direct de reabilitarea sound-ului dream-pop-rock pe care îl propuneau cu albumele de acum un sfert de veac.

În România anilor ’90, nu este exclus ca fiecare să fi avut MTV-ul său. Fie în alb-negru, fie în culori, urmăream fără încetare emisiunile, hiturile, videoclipurile, fenomenul muzical derutant şi acaparator pentru cei care fuseseră pînă mai ieri pionieri, şoimi ai patriei ş.a.m.d.

Pe pagina de Bandcamp al lui The Caretaker există un scurt citat din Friedrich Nietzsche, pus chiar sub fotografia care ilustrează profilul artistului. „Avantajul unei memorii proaste este acela de a savura lucrurile bune de mai multe ori.“

Ambele trupe (sau versiuni ale acestui grup-cameleon) au materiale recente.

În 2013, Kelela Mizanekristos, o americancă cu descendență etiopiană, debuta discografic cu un mixtape/album, Cut 4 Me, care, pe lîngă faptul că scotea la suprafață un label de nișă pînă atunci în muzica electronică, Fade to Mind, se transforma în vehicolul unor revelații evidente.

Sînt puțini muzicienii din generația lui Robert Plant care, odată ce și-au găsit „sound-ul cîștigător“, să nu se fi complăcut în propria sferă de confort și glorie. Cu reputația vine și grija menținerii acesteia, iar abordarea predilectă la nivelul „legendelor“ e cea a stăruinței în conservarea familiarului, a nostalgiilor și a relațiilor deja clădite.

Căutîndu-și salvarea la jumătatea distanței dintre insertul de energie nouă și baletul greoi între diversele perioade de glorie trecută, Songs of Experience este portretul unei trupe care nu mai reușește să spună aproape nimic.

Chelsea Wolfe este un „gateway drug“ al celor nefamiliarizați cu istoria muzicii ocult-suicidale, doar că, în lumea muzicii, nu prea mai funcționează prevenția – cu excepția cîtorva interdicții punctuale de ordin administrativ (legate de inadecvarea locației ori momentului cîte unui concert), muzica a devenit cea mai libertină formă de exprimare și cel mai ușor de distribuit drog.

„Just that kiss / Was all there is, / Every cell in my body / Lined up for you, / Legs a little open / Once again / Awaken my senses, / Head topless / Arisen my senses.“ Vulnicura, cel mai trist și eviscerant album dintr-o carieră solistică de aproape 25 de ani, a rămas în urmă.

Admiratorii acelui Tricky incisiv și intimidant al anilor ’90 s-ar putea arăta dezamăgiți de ceea ce se aude aici.

Au trecut mai bine de șase ani de la We Must Become the Pitiless Censors of Ourselves, un album care se situa briliant într-un masiv val retropop atunci, în 2011. John Maus, autorul său, este un american născut în Minnesota, trecut printr-o școală de compoziție muzicală – California Institute of the Arts, locul în care a fost coleg cu Ariel Rosenberg, alias Ariel Pink, cel care îi va deveni bun prieten – și, după apariția lui WMBtPCoO, printr-un doctorat în filozofie politică la University of Ha

Popularitatea trioului american The Bad Plus se datorează în bună măsură năzbîtiilor de natura adaptărilor jazz după hit-uri pop-rock.

„You must think that I’m stupid, / You must think that I’m a fool, / You must think that I’m new to this / But I have ­seen this all before.“ Și așa – sau mai ales așa – sună pop-ul astăzi.

Basistul francez Henri Texier este neobișnuit de retras din propriul album Sky Dancers, ținînd seamă de pedigree-ul și poziția pe care și le-a asigurat în istoria jazz-ului încă din anii ’60, cînd lucra în subordinea trompetei lui Don Cherry.

La sfîrșitul lui 2015, cînd regretatul Prince îi înmîna un surprinzător Grammy pentru cel mai bun album al acelui an – spre crunta dezamăgire a unui din cale-afară de tupeist Kanye West, sărit în apărarea onoarei lui Beyoncé –, Beck Hansen trebuie să fi fost în al nouălea cer.

Jarle Bernhoft s-a apucat la un moment dat de R&B, o direcție care să-l asigure că la el acasă în Norvegia (și, de fapt, cam în toată Scandinavia) nu prea are competiție. În oricare din direcțiile respective sînt semne că un divorț de chitara care l-a însoțit prin toată cariera este iminent. Cu astfel de manevre, o parte din fani sînt întotdeauna sacrificați, însă de la norvegieni nu trebuie să aștepți niciodată loialitate ori constanță.

Adam Kadmon, protagonistul din Holy Wood, furat de B.H. Warner din Cartea Genezei, a fost înghițit de contrarevoluție, transformîndu-se, poate, în Donald Trump.

Albumul The Optimist e o celebrare a pariului menționat și o continuare conceptuală a materialului cu care trupa pășea în noul mileniu și în formatul muzical actual, acel A Fine Day to Exit (2001) care se remarca deopotrivă prin pesimism și ambiție. Avem, în sfîrșit, albumul pe care Anathema ar fi vrut să-l scoată în 2001, acum cu beneficiul experienței și al lui Lee Douglas.

Cînd Fin Greenall debuta pe disc în 2000, pentru label-ul N-Tone, o subsidiară a Ninja Tune Records, trip-hop-ul își căuta deja salvarea în diverse metamorfoze mai mult sau mai puțin atrăgătoare, după ce în a doua jumătate a anilor ’90 reprezentase oxigen pur pentru bandele de puștani alternativi.

Cu puțin timp înaintea înregistrării albumului Bloodlust, rapper-ul Ice-T a oferit o prelegere TED locatarilor închisorii de maximă securitate Sing Sing – o versiune mai modernă a năstrușniciei lui Johnny Cash de a cînta la Folsom.

Pe 2 aprilie 2011, la nouă ani de la primul single, numit „Losing My Edge“, James Murphy și combo-ul nestatornic care îl acompania în concerte își performau show-ul de adio.

Are exact vîrsta pe care ar fi avut-o răposatul Chris Cornell, la care nimeni nu s-a gîndit vreodată ca la un „vestigiu“ (Iggy Pop le-ar putea fi tată).

Cînd chitaristul Aaron Hemphill i-a spus „Pa şi pusi“ lui Angus Andrew, cel din urmă n-a mai avut altceva de făcut decît să-şi scoată din dulap rochia de mireasă, s-o îmbrace, să se ascundă în Australia, să înregistreze un album solo, pe coperta căruia să scrie totuşi Liars, şi să-l numească TFCF – varianta scurtă pentru Theme from Crying Fountain.

În continuare, sînt mult mai pasionat de nou decît de vechi. Vechiul îl știu pe de rost, din scoarță în scoarță, iar perpetua lui venerare blochează accesul către nou, blochează accesul către dezvoltare și creează false impresii, de genul „nu se mai face muzică cum se făcea“ sau „toată muzica s-a scris în ’60-’70“. Fals!

Grupul The Kandinsky Effect ne arată muzica pe care ar fi făcut o Kandinski dacă s-ar fi născut cu un secol mai tîrziu şi dacă s-ar fi dedicat muzicii în locul picturii.

În virtutea inerţiei, ascultam cam de toate, de la muzică populară pînă la muzică clasică. Mă bucur foarte mult că s-a întîmplat aşa şi nu am ajuns să fiu încuiată, nu am ajuns să fiu genul de muzician care nu acceptă alte genuri.

Lansat cu surle și trîmbițe, la o casă de discuri majoră, printr-o campanie care a amestecat fake news-ul cu săgețile anticorporatiste, cel mai proaspăt album al formației canadiene Arcade Fire părea a fi, încă de la început, o poveste cu tîlc.

Electric Brother (Cristian Ştefănescu) e cunoscut drept un artist scăldat în numeroase ape, unele destul de îndepărtate de albia în care îl încadrează fişa postului (DJ, mixer de sunete, inginer de muzică electronică).

Apocalipsa nucleară contemplată de la o distanță considerabilă de lumea lui 2014, din vîrful muntelui în care și-au găsit calea și cei patru călăreți ai rock-ului psihedelic, devine frecventabilă.

În compania lui Bugge Wesseltoft şi a britanicilor GoGo Penguin, Tingvall Trio întregeşte o trinitate ce va introduce post-jazz-ul în arealul Clujului, cu prilejul tînărului festival de vară Smida Jazz.

Există doar muzică bună sau mai puțin inspirată, indiferent că e compusă de Beethoven, Deep Purple sau Nicolae Guță. Fiecare cu talentul lui.