„Muzica înseamnă comunicare, nu un monolog nesfîrşit“ – interviu cu Luiza ZAN
Este unul dintre artiştii care şi-au descoperit din copilărie calea. A cîştigat premii în afara ţării şi a colaborat cu nume mari, însă a preferat să rămînă în România. Luiza Zan cîntă jazz, compune muzică pentru teatru şi film, ţine cursuri de canto şi, discutînd cu ea, îţi dai seama că, pur şi simplu, trăieşte pentru muzică.
Ştiu că muzica v-a captivat devreme, aţi început să cîntaţi chiar de la vîrsta de 3 ani. Care era atmosfera din casa părintească?
Acum, pentru că am şi eu la rîndul meu două fete, pot să confirm că la 3 ani cîntam, pentru o văd pe fiica mea cea mică toată ziua cîntînd. Mama mea era profesoară de vioară şi violă, iar tata era o fire foarte artistică, deşi era fizician. Aveam în casă pian şi multe instrumente muzicale, se cînta nonstop şi veneau muzicieni în vizită destul de des. Aceste întîlniri artistice debutau cu tata, care avea un proiector vechi de cinematograf şi desfăcea un cearşaf, îl înşira pe perete şi ne uitam la un film interzis în perioada comunismului, iar totul se termina cu o cîntare. Începea cu Fraţii Petreuş şi continua cu Elvis Presley, care-i plăcea mamei foarte mult. Inevitabil, de fiecare dată se termina cu Beatles – Sgt. Pepper’s era albumul preferat al mamei.
Mamei îi plăcea foarte mult muzica americană şi, desigur, asculta foarte multă muzică clasică, chiar şi cea care mie nu-mi plăcea deloc, muzică pentru violă foarte grea. În virtutea inerţiei, ascultam cam de toate, de la muzică populară pînă la muzică clasică. Mă bucur foarte mult că s-a întîmplat aşa şi nu am ajuns să fiu încuiată, nu am ajuns să fiu genul de muzician care nu acceptă alte genuri.
Fragmentul acesta din copilăria mea a fost extrem de încărcat de artă – film, muzică, teatru –, şi totul pe scena unui orăşel uitat de toată România – Tulcea. E incredibil, mie acum îmi vine greu să cred că părinţii mei au putut să susţină o asemenea atmosferă plină de cultură, pe fondul unui oraş mort.
Povestea de dragoste cu jazz-ul cînd a început?
Aveam 13 ani cînd a venit la noi în vizită o familie de belgieni, prieteni ai tatălui meu. Pierrot a venit cu un cadou – ne-a adus nişte cutii pline de casete şi discuri. Erau numai selecţii făcute de el, personal, din toată muzica lumii, tot ce i s-a părut lui esenţial. Printre discuri se afla unul cu Cele mai frumoase 30 de piese ale lui Nat King Cole. Mi s-a părut interesant, mai ales că avea o fotografie cu el, şi mi-am dorit să-l ascult, dar noi nu aveam nici casetofon, nici CD player, doar un pick-up. M-a luat în maşină să ascult, şi nu m-am mai desprins, am dat la maxim volumul – era ceva atît de nou, a fost o revelaţie pentru mine, am ascultat nonstop. În continuare, una dintre melodiile mele preferate rămîne „Lost April”, care era pe discul acela şi e una dintre cele mai necunoscute piese ale lui Nat King Cole.
Dar ascultaţi şi alte genuri de muzică, spuneaţi că aţi mers la rockotecă în adolescenţă.
Sînt fan Nirvana şi, de curînd, am introdus Nirvana şi fetelor mele – nu prea le-a plăcut, dar eu insist. (rîde) Ascultăm întotdeauna în maşină Rock FM şi, pentru că mergem cu maşina foarte mult, descoperim mereu muzică nouă. Ascult foarte multă muzică etnică, a popoarelor care sînt puţin mai obscure – de exemplu, îmi place foarte mult muzica mongoleză. Sainkho Namtchylak este printre preferatele mele. Sînt trupe mongoleze de jazz foarte bune, care fac muzică de film foarte faină. Şi, de obicei, cînd îmi apare în newsfeed un clip, intru pe el şi apoi caut ce îmi place mie de la artistul respectiv. În afară de asta, ascult destul de mult jazz clasic – Billie Holiday, Nat King Cole, Kurt Elling, Dianne Reeves –, eu rămîn cu primele mele iubiri, sînt un om fidel.
Aţi predat la Conservator şi, acum, ţineţi cursuri de canto. E important studiul muzicii la şcoală?
Da, dar ar fi foarte bine dacă am avea un sistem educaţional mai deschis, la curent cu ce se întîmplă în lume. Se predă aceeaşi materie veche şi neadevărată, de foarte multe ori, pentru că în comunism foarte multe informaţii erau falsificate, şi noi am cam rămas la stadiul acela. Există o foarte mare diferenţă la abordarea jazzului în SUA, unde e patria-mamă, şi tot ce se întîmplă în Europa. Aici, avem un alt fel de mind setup – că muzica nu poate fi decît tonală. Noi sîntem închistaţi, spunem „tu trebuie să înveţi teoria clasică şi după aia înveţi jazz”. Dar nu au nici o legătura una cu cealaltă. Fiecare elev pierde foarte mult timp învăţînd materii nefolositoare – aici intră şi teoria muzicii clasice, şi istoria muzicii clasice. E bine să cunoşti, să fii informat, dar ne-ar trebui un sistem mai bine organizat de predare a jazz-ului.
Vorbesc de nivelul ţării – nu avem licee în care să se predea jazz, nu avem prea multe universităţi unde să se predea asta. Sînt foarte mulţi care îşi doresc să înveţe, dar nu au unde să se ducă. Eu îmi încurajez studenţii să plece din România – prima sugestie asta e, nu văd posibilităţi reale de studiu în România în ce priveşte jazz-ul. Eu nu am vrut niciodată să plec de aici de tot, mi-am găsit locul meu secret, unde n-am treabă cu nici un fel de oraş, unde pot să stau şi doar să creez. Dar e trist ce se întîmplă pentru restul lumii, care nu poate să plece sau să-şi găsească acel locşor şi trăieşte o frustrare continuă.
Avînd multe deplasări prin ţară, cum lucraţi în general?
Nu am o regulă de lucru, depinde de zi. Astăzi îmi venea să scriu nişte gînduri, dar nu am avut decît un creion fosforescent – am scris, dar nu se vede. (rîde) Îmi place foarte mult să compun în timp ce călătoresc – îmi place foarte mult să merg cu trenul, deşi nu am mai fost de mult. Cele mai frumoase lucruri le descopăr alături de oameni – eu cred că muzica înseamnă comunicare, nu e un monolog nesfîrşit; fiecare sunet pe care îl propagi în spaţiul din jurul tău are un răspuns, şi răspunsul acela conduce dialogul mai departe. Poţi crea ceva mult mai legat, mai sudat, dacă ai un feedback. Dar sigur că sînt şi momente cînd vreau să scriu o piesă şi trebuie să fiu total singură – pentru a crea, mie îmi place să stau pe întuneric, cel mai bine scriu cînd e beznă. Sînt şi lucruri pe care le descopăr inspirîndu-mă din alte muzici – fiecare piesă declanşează în tine o revoltă, o afirmaţie, o contrazicere, pe care poţi, la rîndul tău, s-o pui în alte cuvinte.
Anul trecut aţi lansat un album intitulat Heritage, în amintirea mamei şi bunicilor dvs.
Albumul a fost dedicat memoriei mamei mele şi a fost construit dintr-o nevoie de a exprima emoţii pe care nu am reuşit să le exprim în alt fel. Mi-am reprimat foarte mult din durerea aceea, deşi n-am lăsat să se vadă. În muzică, însă, se simte. Heritage are piese care sînt foarte triste, cum e „Her Violin”, o melodie scrisă chiar pentru mama, dar are şi momente de veselie, cum e piesa bossa nova dedicată bunicii mele, care a fost un personaj absolut comic, o femeie de o putere cum nu am mai întîlnit la altcineva. Sînt lucruri cu care ne confruntăm zi de zi, în jurul nostru sînt oameni care trăiesc tristeţi enorme şi poate nu ştiu cum să le facă faţă. Atunci, cred că pot să vin cu o mică sugestie, din experienţa proprie, despre cum ai putea să iei lucrurile alea dure, triste şi neclare din viaţa ta şi să le întorci în ceva luminos, plin de mulţumire faţă de ce ai primit pînă atunci. Să poţi spune „mulţumesc”, în momentele alea de tristeţe, e o mare dovadă de putere. Şi asta ne dorim, nu? Să fim puternici, nu slabi.
Vorbeaţi mai devreme despre fiicele dvs. – ele ce relaţie au acum cu muzica?
Eva studiază la pian, e o fire foarte introspectivă. Preferă, mai degrabă, să improvizeze. Cea mică, Abi, e invers. Ea se duce la pian doar dacă se duce Eva acolo, ca s-o încurce. Însă cîntă cu vocea de dimineaţa pînă seara. Eva a şi propus să cîntăm împreună, ea la pian şi eu cu vocea, doar că e încă foarte emotivă şi nici nu vreau s-o expun.
Dvs. unde vă place să cîntaţi cel mai mult?
În Ljubljana am cîntat pe stradă, cred că în virtutea momentului – eram foarte fericiţi că sîntem acolo şi am cîntat o piesă-două. Fiecare loc are farmecul lui. În cafenea, dacă eşti înconjurat de prieteni, e o experienţă foarte faină, ca şi cum ai fi la tine acasă. De asta am şi ales să cînt aici (la cafeneaua Lente din strada Gen. Praporgescu – n.r.), e locul meu preferat din Bucureşti. La festivaluri e cu totul şi cu totul altă experienţă, ai un impact mai mare, energia din partea publicului e mai mare. Îmi place să cînt în aer liber.
Înţeleg că acum lucraţi la un proiect nou. Ce planuri de viitor aveţi?
Pregătesc un proiect care presupune întoarcerea la sunet ca fundament al fiecărei piese pe care noi o născocim fie instantaneu, fie în timp. Sînt piese foarte simple – scriu muzică pentru absolut toată lumea. Dar au un schepsis, fiecare piesă a mea are o mică şmecherie muzicală. Ca proiecte de viitor, însă, mai am multe pînă să ajung să pot efectiv să intru în studio.
Că tot veni vorba de proiecte noi, ne-am întîlnit la o degustare de bere cu cîntec, unde sunteţi gazdă alături de Silva. Cum se împleteşte parcursul dvs. muzical cu povestea Silva?
Ceea ce m-a atras la propunerea Silva a fost ideea de a găsi un teren comun între meșteșugul meu, craft-ul muzicii, și meșteșugul berii craft. Sînt în plin lucru cu cel mai provocator album al meu, care pornește de la căutarea sunetului primordial, al notei de început a sufletului meu. Iar Silva mi-a vorbit despre plăntuța de hamei de la care pornește totul, mi-a dat acasă să îngrijesc eu însămi una, provocîndu-mă să compar dragostea cu care mă dăruiesc compunerii unui cîntec cu dragostea de a face bere craft. E o artă în sine și mă bucur că iau parte la povestea de dragoste Silva.
a consemnat Cristina ŞTEFAN
