De protest
● Body Count, Bloodlust, Sony Music, 2017.
Cu puțin timp înaintea înregistrării albumului Bloodlust, rapper-ul Ice-T a oferit o prelegere TED locatarilor închisorii de maximă securitate Sing Sing – o versiune mai modernă a năstrușniciei lui Johnny Cash de a cînta la Folsom. Apoi a urmat acest album, cu contribuții muzicale sau oratorice din partea unor metaliști recent și tardiv creștinați: Dave Mustaine de la Megadeth oferă un intro vorbit pe „Civil War“, iar Max Cavalera contribuie, pe „All Love is Lost“, la un duet al dezamăgirilor divergente – versurile lui Ice-T sînt despre o fostă iubită, în timp ce Cavalera își înjură încă foștii colegi de la Sepultura (Ice-T nu e omul care să le impună invitaților despre ce să cînte). Alți exponenți ai metalului cu sensibilități creștine care își aduc contribuția pe Bloodlust sînt liderii grupurilor Lamb of God și God Forbid, însă undeva la mijlocul albumului se strecoară și un „Raining in Blood“ – versiune cover după Slayer (există totuși voci care susțin că viziunea trupei Slayer asupra Iadului este, esențialmente, catolică).
Trupa Body Count a fost o apariție improbabilă în muzica metal de la finele anilor ’80. Dincolo de tradiționalul conflict nouăzecist între rockeri și depeșari, la noi a existat după Revoluție și unul mai molcom, de mai scurtă durată, între rockeri și rapperi. Conflictul a fost rapid stins prin adoptarea, fără multă rezistență, a „rock-ului recitat“ produs de artiști lipsiți de abilități canto – vezi și popularitatea underground pe scena vremii a Comandorului Hoisan, un Laibach românesc-ortodox. În plan internațional, situația s-a detensionat rapid prin ascensiunea unor Faith No More, Rage Against the Machine și tot ce a urmat după aceea la MTV.
Totuși, pe parcursul cîtorva ani au existat la noi unele disensiuni care se reglementau „cetățenește“ între comunitățile rap (în curs de emancipare sub eticheta hip-hop) și cele rock-metal. Toată lumea descoperea muzică nouă și nebănuită după Revoluție, iar entuziasmul mergea pînă la a băga recomandări pe gîtul colegilor de școală cu forța pumnului. Apariția grupului Body Count în acele circumstanțe s-a dovedit intolerabilă de ambele părți, deși ambele tabere s-au documentat atent asupra subiectului disputei. Din punctul de vedere al primei tabere, nu era normal ca o trupă de rapperi negri să cînte metal. Din punctul de vedere al celeilalte, problema era exact aceeași.
Ice-T urma încă în paralel o carieră rap de relativ succes, iar numele său începuse să se facă văzut și prin industria filmului, acesta acceptînd orice venea la mînă – de la video-biografii ale unor staruri porno la producții SF ambițioase precum Johnny Mnemonic ori seriale îndrăgite precum Law & Order. Pentru Ice-T, albumul Bloodlust este o oportunitate de meditație asupra carierei, dar și de protest față de incidentele recente care au generat lozinca „Black Lives Matter“. Cu 25 de ani în urmă, piesa „Cop Killer“ dădea de furcă trupei în relația cu casele de discuri și cu marele public care a ezitat în a îmbrățișa Body Count la pachet cu ceilalți pionieri rap-metal. Atunci Ice-T a oferit justificări, scuze, cenzurări ale piesei; conciliant, a jucat chiar rolul unui polițist în Law & Order, însă s-a întrebat mereu de ce Eric Clapton n-a avut atîtea probleme cu „I Shot the Sheriff“. Se pare însă că brutalitatea polițienească de care se leagă evenimentele „Black Lives Matter“ îi dau aripi și îl fac să-și regrete regretele. „V-am spus eu!“ e mesajul pe care ni-l transmite prin Bloodlust, primul album Body Count din epoca Trump.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
