Mitul eternei reîntoarceri în anii ’80
● John Maus, Screen Memories, Domino Records/Ribbon Music, 2017.
Au trecut mai bine de șase ani de la We Must Become the Pitiless Censors of Ourselves, un album care se situa briliant într-un masiv val retropop atunci, în 2011. John Maus, autorul său, este un american născut în Minnesota, trecut printr-o școală de compoziție muzicală – California Institute of the Arts, locul în care a fost coleg cu Ariel Rosenberg, alias Ariel Pink, cel care îi va deveni bun prieten – și, după apariția lui WMBtPCoO, printr-un doctorat în filozofie politică la University of Hawaii.
„I see the combine coming, / I see the combine coming / It’s gonna dust us all to nothing…” Călătoare prin universul granular al unei iluzii color VHS, o combină înghite încontinuu prezentul. Dacă, în „The Combine”, metafora apocalipsei tehnologice este motivul pentru care umanitatea se întoarce cu spatele la viitor – pentru a scrie, eventual, albume cu picioarele bine înfipte în deceniul al optulea al secolului trecut –, muzica de astăzi a lui John Maus este mult mai netransparentă decît amintita figură de stil. Ea a devenit progressive, e mai experimentalistă și mai elaborată decît în trecut. Cu riff-uri și linii de bas „serioase”, cu gamele sale minore și o înclinație sporadică înspre funk, Screen Memories are o greutate care îi lipsea lui We Must Become the Pitiless Censors of Ourselves. Una dată, foarte probabil, de tema apocalipsei care ne pîndește de după colț, de mantrele horror-iste performate de o voce înecată din nou în reverb și ecou, dar, important, și de estetica recentă a compozițiilor lui Maus. Mașinile – sintetizatoarele – și-au dorit să (se) rafineze, să (se) ornamenteze. În atmosfera densă și tensionată a albumului, aluziile pop sparg vuietul constant al dezastrului așteptat. Căpitanul Jean-Luc Picard are parte de un cameo în opereta punk numită „Find Out”: „I say we ought to fight now, / Right now! / Bring the party to the night now, / Find out! / Bring the party to the knife now! / It don’t seem right to me / Picard has seen everything”. Masters of the Universe, cultissimul action SF din 1987, își primește porția de atenție în „Edge of Forever”: „City on the edge of forever / It isn’t ever Eternia, / It is an eternia! / Take your darn time! / Take your darn time! / City on the edge of forever / Ha, ha, ha! / The Skeletor, / Midnight, / Better take your Game Boy / City on the edge of forever”. He-Man și Skeletor sfîșiindu-se pentru o consolă de gaming? De ce nu?!
Poate că, așa cum spunea Freud – folosind o sintagmă pe care John Maus o va pune pe coperta propriului album la 118 ani distanță –, amintirile din primii ani sînt imagini distorsionate ale realității acelor timpuri. Poate că trecutul nu există în „formă pură”. Poate că acesta e și mesajul pe care încearcă să ni-l trimită muzica lui John Maus – ea este retroidistă, iar nu re-enactment. Poate că muzicianul american utilizează limbajul pop-ului pentru a ne spune că Screen Memories este muzica unei versiuni a anilor ’80 care n-a existat niciodată.
Paul Breazu este jurnalist.
