Sfîrşitul indie-ului douămiist
● Arcade Fire, Everything Now, Columbia Records, 2017.
Lansat cu surle și trîmbițe, la o casă de discuri majoră, printr-o campanie care a amestecat fake news-ul cu săgețile anticorporatiste, cel mai proaspăt album al formației canadiene Arcade Fire părea a fi, încă de la început, o poveste cu tîlc. Dar dacă, pe Everything Now, Win Butler & Co. nu se autoironizează doar pentru acea semnătură pusă pe un contract cu un major, ci chiar pentru imposibilitatea creării unui Reflektor 2 sau a unei urmări pe măsură? După goth-ismul emo al Funeral-ului – „Our older brother bit by a vampire, / For a year we caught his tears in a cup / And now we’re going to make him drink it“ –, bine lustruit de cîteva istorii despre moarte și de un fetiș monstruos și dureros pentru orchestralitate, au venit pe lume cele două update-uri ale maturității/maturizării, Neon Bible (2006) și The Suburbs (2010), pentru ca Reflektor să închidă tranziția Arcade Fire către sound-ul pe care – evrika! – Funeral nu îl, de fapt, anticipa. Albumul din 2013 nu doar că îl număra pe James Murphy (LCD Soundsystem) printre producători și îi cita pe Marcel Camus și Søren Kierkegaard ca surse de inspirație, dar reușea să topească influențe, referințe și amprente personale într-o operă esențială pentru ceea ce a însemnat cimitirul indie-ului anilor 2000: „Trapped in a prison, in a prism of light, / Alone in the darkness, darkness of white, / We fell in love, alone on a stage / In the reflective age…“.
EN nu intenționează nici o secundă să meargă în altă parte, dar de data asta însă totul e mai greu pentru Win Butler. „Every song that I’ve ever heard / Is playing at the same time, it’s absurd“, ne spune el pe piesa care dă titlul și opener-ul LP-ului, „Everything Now“. Dincolo de aparenta înclinație pentru aventuri stilistice în arii contradictorii, care le-a jalonat întreaga istorie discografică, albumul din 2017 poate fi privit, în ultimă instanță, și ca un corolar al fundăturii în care se află Arcade Fire. Indie band-ul acela plecat în 2001 dintr-un Montréal esențial pentru cultura muzicală independentă a momentului, care și-a renegociat constant poziția în etosul sonic al epocii, trăiește astăzi criza vîrstei de mijoc, balansînd între eurodisco și discotecile New York-ului de sfîrșit de ani ’70, jucînd în liga unui U2 manevrat de Daniel Lanois și redescoperind America descoperindu-l acum pe Thomas Bangalter (Daft Punk), al cărui aport în producția a patru dintre piesele noului album, manifesta „Everything Now“, „Signs of Life“, „Electric Blue“ și „Put Your Money on Me“, cîntărește greu în economia lui Everything Now. Funk-ul acesta astăzi electronizat, coborît chiar din epoca lui Nile Rogers, livrează swing, dar nu și consistență muzicii canadienilor. Muzica alunecă de multe ori în muzzak, iar rama strident anticorporatistă în care și-au plasat albumul Win Butler și compania va deveni ridicolă atunci cînd va ajunge în supermarket-uri.
Paul Breazu este jurnalist.
