„Vioara este o amantă foarte posesivă“ – interviu cu Alexandru TOMESCU

Cîntă de zece ani la vioara Stradivarius Elder-Voicu și asta îl face un om foarte ocupat. Recent a concertat în paisprezece orașe ale țării în cadrul celei de-a zecea ediții a Turneului Internațional Stradivarius prin care familiarizează publicul cu muzica clasică de calitate și cu sunetul aparte al viorii vechi de 315 ani. Turneul (desfăşurat între 13 mai – 9 iunie) a aniversat un deceniu de cînd Alexandru Tomescu a cîștigat prin concurs dreptul de a concerta pe singura vioară Stradivarius pe care o deține statul român, cel de-al doilea mandat urmînd să se încheie la finele anului 2018. Anotimpurile lui Vivaldi sînt reimaginate de către Astor Piazzolla într-o lucrare care alcătuiește nucleul repertoriului turneului de față. Compoziții semnate Manuel de Falla, Enrique Granados și Pablo de Sarasate completează lista de piese cu care Alexandru Tomescu, însoțit la pian de Sînziana Mircea și la bandoneon de argentinianul Omar Massa, își încîntă publicul.

La prima ediție a Festivalului Inter­na­țional Stradivarius v-ați gîndit că veți ajunge pînă la a zecea?

Greu de spus. În același fel în care e greu de spus dacă la şase ani, cînd m-am apucat să cînt la vioară, am avut această viziune, că voi ajunge să cînt la vioara lui Ion Voicu într-o bună zi. Sigur că e important ca în viață să ai aceste năzuințe, această îndrăzneală de a gîndi pe termen lung. Într-un fel, mi-am făcut un plan ideal, dar nu pe cinci, pe următorii zece sau cincisprezece ani. Dar mai e pînă acolo.

Pentru ediția actuală a Festivalului, ați ales o muzică mai atipică ce traversează Peninsula Iberică pînă în îndepărtata Argentină. Cum motivați această opțiune?

Eu mi-am propus ca, începînd cu anul 2011, să explorez în aceste spectacole niște repertorii mai puțin obișnuite, care nu se cîntă la noi, în România. M-am concentrat mai întîi pe vioară solo: Paganini, pe urmă Ysaÿe și Bach. Apoi am făcut integrala Prokofiev cu pian, apoi integrala George Enescu, foarte dificilă și doar aparent foarte puțin populară în rîndul publicului, dar de fiecare dată am demontat aceste mituri. Anul trecut am cîntat poate cel mai riscant program din acest punct de vedere, Sonata pentru vioară solo de Béla Bartók, pe care n-a mai cîntat-o nimeni în România, plus Sonata pentru vioară solo de Prokofiev și o lucrare de Vasile Filip.

Ei bine, anul acesta, fiind vorba de o ediție aniversară de zece ani, am vrut neapărat să fie o temă legată de timp. Așa că acest ciclu de concerte cu cele patru Anotimpuri a venit absolut firesc. În plus, am vrut ca de fiecare dată să ajung la esența lucrurilor, la originea lor. Evident, cînd cînți muzică sud-americană vei ajunge poate și în Africa, dar în mod evident vei ajunge în Peninsula Iberică, în Spania. O alegere absolut necesară pentru muzica lui Piazzolla este un bandoneonist de excepție, iar Omar Massa este un artist remarcabil. Nu mai prejos de el e pianista Sînziana Mircea, care a studiat la Köln, a obținut diploma de masterat la Guildhall School of Music and Drama de la Londra, a studiat la școala specială pentru pianiști a lui Vladimir Ashkenazy în Italia și, în acest an, Sînziana a decis să revină în România. Am primit o cu brațele deschise în turneu și dorim s o promovăm pentru a avea o carieră cît mai importantă și la noi în țară.

În prezent, tehnologia și ultimele dezvoltări ale social media oferă nenumărate modalități de autopromovare. Ce le-ați recomanda, din acest punct de vedere, tinerilor muzicieni aflați la început de carieră?

În ziua de azi avem mult mai multe avantaje și posibilități de a ne face cunoscut mesajul decît erau în urmă cu zece ani, ca să nu mai vorbesc de vremea cînd eram eu student sau elev. Vremurile acelea în care pentru un muzician sau un artist era suficient să concerteze pe muzica lui s-au cam dus. În ziua de azi, într un mod ironic, ne cam întoarcem la vremurile Renașterii, în care artistul face de toate: nu doar cîntă pe scenă, ci și comunică cu presa, găsește finanțare pentru proiectele sale, trimite invitații, și multe altele. E nevoie de talente multiple și, pînă la urmă, e ceva ce se cultivă. Eu, de exemplu, sînt o persoană foarte introvertită și foarte puțin predispusă la vorbit în public, dar iată că, în douăzeci ani, lucrurile se schimbă.

Sînteți prezent în social media?

Recunosc că am o oarecare inerție în a îmbrățișa noile forme de comunicare. Sînt unele de care doar am auzit, dar nu le folosesc. Încerc să postez și eu uneori pe Facebook, dar cred că nimic nu bate emoția pe care o simt în sala de concert. Toate acestea sînt doar pretexte pentru a avea un contact cît mai bun cu publicul consumator de muzică clasică și pentru a ajunge la acei tineri care nu știu nimic despre aceasta. Și e evident că în ziua de azi, cînd vrei să te interesezi de ceva, cauți pe Internet, pe Facebook, fie că ne place sau nu. Am prieteni artiști care rezistă și fără astfel de pagini, dar cred că sînt anumite medii de comunicare care pur și simplu nu pot fi ignorate. Ele există și trebuie să învățăm să le folosim.

Ce fel de muzică ascultați cînd erați adolescent? În afară de cea clasică, firește.

(Rîde) În perioada mea de adolescență eram foarte restrictiv, adică ascultam doar muzică clasică. Îmi plăceau compozitorii mai revoluționari, muzica secolului XX îmi era dragă încă de pe atunci, cu Ritualul primăverii al lui Igor Stravinski, de exemplu. Însă, pe măsură ce m-am mai maturizat, am descoperit o mulțime de alte genuri muzicale. Mai ales cînd cunoști personal artiștii respectivi, dintr-odată relaționezi astfel cu muzica. Sînt în continuare un mare fan al Adei Milea și al muzicii jazz. Am primit numeroase propuneri de a face spectacole care sînt la graniță sau dincolo de granița care separă muzica clasică de alte genuri. Eu nu cred că ar trebui să existe în rîndul nostru un astfel de „talibanism“: muzica cultă – muzica populară, muzica ușoară sau grea. Din punctul meu de vedere, există doar muzică bună sau mai puțin inspirată, indiferent că e compusă de Beethoven, Deep Purple sau Nicolae Guță. Fiecare cu talentul lui.

V-ar tenta la un moment dat să colaborați cu o trupă de jazz sau credeți că vioara se pretează mai greu unui astfel de gen muzical?

Nu se pretează mai greu. Firește, nu are aceeași dexteritate sau disponibilitate pentru improvizație cum are, de exemplu, pianul, dar există violoniști cum ar fi Stéphane Grappelli, care sînt niște repere în acest domeniu. Am cîntat la un moment dat într-un spectacol de ­jazz cu Teodora Enache și am trăit atunci pe viu această diferență de principii de func­țio­nare. Știți că se spune că, dacă vrei să încurci un muzician de jazz, îi pui partitura în față, iar dacă vrei să încurci un muzician clasic, îi iei partitura.

Evident că eu am fost format în acest respect pentru partitură, pentru ce a spus compozitorul, al cărui cuvînt este la fel de respectat precum Biblia. În acest context, cînd i-am cerut Teodorei partitura pe care trebuia s-o învăț, mi-a zis: „Știi, de fapt, nu este nici o partitură, este o temă de opt măsuri, și pe urmă la tobe se mai fac încă opt măsuri, contrabasul are un solo al lui de vreo 16, apoi, cînd simți că-ți vine și ție inspirația, intri.“ Am zis: „Oau!“ Improvizația, de fapt, nu e improvizație în sensul general al cuvîntului, ci se supune unor reguli de dezvoltare a unor reguli armonice și ritmice care se învață. Nu poți să te apuci să improvizezi peste noapte la jazz fiindcă ai face o prostie.

Multă lume asociază vioara cu muzica cultă, însă e un instrument folosit și în tarafuri, de către rapsozi, și în muzica de petrecere. Dumneavoastră unde o încadrați?

Vioara n-a fost creată doar pentru muzica clasică. Vioara poate reda o infinitate de muzici, este, după părerea mea, unul dintre cele mai versatile și flexibile instrumente. Poți să o iei cu tine să cînți oriunde, în orice poziție. Valoarea unui instrument este dată de toate aceste tipologii muzicale în care este la ea acasă, toate tipurile de muzică cărora vioara le poate da viața. La fel și cu muzica, există în ziua de azi atîtea reinterpretări și remixări.

Cineva m-a întrebat odată: „Uite, s-a făcut Balada lui Porumbescu în ritmuri de hip-hop, nu ți se pare un sacrilegiu?“ De ce? E nemaipomenit, asta arată că muzica este vie, că oamenii simt nevoia să aibă această piesă definitorie pentru sensibilitatea noastră într-un mod de exprimare contemporan. La fel e și Bach cînd e pus pe ritmuri de jazz sau de rock, mesajul și esența lui rămîn acolo.

Sînteți interesat să mai studiați un instrument muzical?

În clipa de față timpul nu-mi permite, dar sînt foarte multe lucruri pe care aș dori să le explorez, nu doar în domeniul muzical. Totul este să existe timp la momentul potrivit pentru așa ceva. În momentul de față, vioara este o amantă foarte posesivă, nu mai lasă loc de nimeni altcineva.

Să povestim puțin despre casa lui George Enescu de la Mihăileni, proiect de renovare și de reînsuflețire la care ați colaborat cu generozitate. În vara anului trecut ați susținut un masterclass Alexandru Tomescu „Enescu Experience“. Anul acesta îl veți relua și va fi organizată chiar și o tabără de pictură.

Am vorbit cu artista Ana Munteanu, cu care am colaborat la Turneul Stradivarius de anul trecut și care e profesor la Academia de Arte din Chișinău. Cu ea doresc să colaborez la început, dar firește că voi fi deschis la orice alte propuneri de pictori. Aceste cursuri de vară vor fi inițial ca niște testări ale copiilor, ca să vedem ce îi interesează mai mult: muzică, pictură, arte dramatice, și în funcție de acestea vom permanentiza aceste activități în așa fel încît nu doar pe timpul verii, ci pe tot parcursul anului să existe profesori care să le ofere această deschidere către artele frumoase.

După părerea mea, în ziua de azi educația muzicală în școlile generale lasă foarte mult de dorit în sensul că de multe ori copiii sînt mai degrabă îndepărtați de muzică în loc să li se dezvolte interesul pentru aceasta, și de aceea o astfel de școală care are cumva libertatea de a și alege metodele de relaționare cu copiii poate fi o șansă în plus pentru aceste belle arte. În perioada interbelică erau acele școli de arte frumoase care nu-și propuneau neapărat să scoată profesioniști, dar cultivau gustul pentru frumos în rîndul tuturor oamenilor și, fără îndoială, cultivînd acest gust pentru frumos, la un moment dat va apărea și un mare talent. Să sperăm.

Sînteți îndrăgostit de orașul dumneavoastră natal, București. Care ar fi două lucruri pe care le-ați schimba la acesta?

O schimbare pe care chiar am trăit-o în niște momente magice a fost la summit-ul NATO, cînd s-a închis circulația în oraș. Acea liniște pe care o aduce absența mașinilor este ceva ce în multe orașe am uitat cu totul. Să mergi pe Calea Victoriei și să auzi păsările ciripind în copaci, să tragi aer în piept și să te bucuri de mirosul florilor din curți este o experiență rară, greu de obținut într-un oraș. Orașul ideal ar trebui să se dispenseze cumva de mașini și lucrul ăsta nu este imposibil. Noi uităm că pînă în urmă cu o sută de ani am trăit bine-mersi fără acest accesoriu atît de îndrăgit în ziua de azi.

În alt doilea rînd, să avem o sală de concert. Două săli, de fapt. Locuiesc peste două milioane de oameni în acel oraș și abia de sînt două sau trei săli destul de vechi, cu destule probleme: în ceea ce privește acustica, accesibilitatea, capacitatea, locurile de parcare și multe altele. Fiecare primar promite în campania sa electorală că va face, că va drege, în fiecare Festival Enescu se promit aceleași lucruri, dar deja, după aproape treizeci de ani, mai mult decît promisiuni nu avem.

Şase limbi străine

Cîte limbi străine vorbiți?

Păi, prima și singura universală dintre ele este muzica. Dar limbi străine: engleză, franceză, germană, italiană, firește, fiindcă e o limbă în care vorbesc muzicienii; am învățat și ceva spaniolă cînd am fost în Spania; coreeană, fiindcă îmi place foarte mult cultura asiatică, și de cîțiva ani încoace îmi tot propun, în fiecare vară, să învăț limba chineză.

Cantoneza sau mandarina?

Mandarina. Inițial mi-am propus cantoneza, într-adevăr, fiindcă îmi place să merg unde e mai greu, dar cele șapte intonații ale sale m-au îndepărtat de ea, față de mandarină, care are doar patru. Dar îmi plac foarte mult filmele lui Wong Kar-wai și acolo se vorbește cantoneză.

Dacă ar fi fost să cîntați pe coloana sonoră a unui film, care ar fi fost acesta?

Oscilez între Wong Kar-wai și Kusturica. Am văzut filmele lui cînd eram student în America și îmi era foarte dor de România. Vedeam Underground o dată pe săptămînă.

Ce carte se găsește acum pe noptiera dumneavoastră sau în bagaj?

Acum sînt în turneu, am la mine trei cărți și îmi mai iau din librării. Mi-am comandat cîteva titluri pe Amazon. Unul dintre ele este Șapte ani în Tibet al alpinistului Heinrich Harrer. Mai este o carte de călătorie a unui profesor în Buthan, o țară care pe mine mă fascinează fiindcă este singura din lume care nu-și măsoară bunăstarea după PIB așa cum facem noi ceilalți, materialiștii din restul lumii. În Bhutan se măsoară nivelul de fericire al țării și asta deja mi-a dat de gîndit.

Sînteți un pasionat al fotografiei. Care este ultima fotografie făcută de dumneavoastră care v-a plăcut în mod special?

Acum sînt pasionat în a face portrete fiicei mele, care are doi ani și trei luni. Sînt clipe magice, care merită a fi păstrate, mai ales cînd ești plecat de-acasă perioade lungi.

a consemnat Andrei VORNICU

Foto: I. Hameeda