„Rezistenţa culturală a devenit o misiune“ – interviu cu Dragoş BÂSCĂ

Dragoş Bâscă este unul dintre fondatorii Twin Arts, care, începînd din anul 2003, organizează evenimente culturale, în special concerte (de jazz). 

Cîte concerte aţi organizat pînă acum sub marca Jazz Nouveau? Ce s-a schimbat, ce a rămas la fel?

Am organizat douăsprezece concerte din 2016, de cînd am început cu israelienii de la Tatran, și, pînă la finalul acestui an, se vor face peste treizeci de show-uri. Am căpătat curaj să experimentăm, avem o consistență foarte bună a trupelor și ne bucurăm de o reacție excelentă din partea publicului cunoscător. Încercăm să transformăm toate lucrurile acestea într-o formă de creștere. Ce a rămas la fel? Promisiunea că aducem muzică contemporană valoroasă și că veţi avea șansa să vedeţi în Clubul Control artiști care în curînd vor deveni mari. E promisiunea pe care și Twin Arts, și Control Club o au în ADN-ul lor.

Concertele din Control sînt în ritm de două pe lună, cine a fost anul acesta, cine va veni?

Anul acesta am început cu două premiere în România: Alaska Snack Time din Israel și americanii de la Kneebody. Ambele concerte au fost excelente și au avut parte de un feedback foarte fain. Continuăm cu Malox din Israel, legendarii Oregon, pe care noi i-am mai adus și la Jazz Night Out acum cîțiva ani, senzaționala chitaristă Mary Halvorson cu proiectul Code Girl, care îl include și pe unul dintre cei mai importanți trompetiști ai zilei – Ambrose Akinmusire, the one and only Jojo Mayer, cu proiectul Nerve, aflat pentru prima dată la București, Kuhn FU, un grup curajos și plin de umor format din muzicieni din Germania, Turcia, Olanda, Israel și Marea Britanie, Bugge Wesseltoft, care revine în formulă de duo, alături de bateristul Christian Prommer, saxofonistul român Iordache, pe care ne bucurăm să-l avem invitat într-o formulă de cvintet, și israelienii de la Buttering Trio. Acestea sînt concertele anunțate pînă acum, dar urmează şi alte surprize pentru toamnă.

Nu de mult timp a luat ființă AROC (Asociația Română a Organizatorilor de Concerte și Evenimente Culturale) din care fac parte cei mai importanți organizatori de concerte de la noi. Cu ce scop, în vederea căror beneficii?

Cel mai important lucru care s-a întîmplat de cînd a apărut această asociație este că organizatorii de concerte s-au așezat la aceeași masă și au realizat că au interese comune ce pot fi protejate mult mai ușor dacă strîng rîndurile. Scopul este de a stabili niște reguli generale într-o piață prea des netransparentă, cu obligații fiscale confuze și împovărătoare, și de a lupta împotriva unor intenții legislative hazardate și injuste din partea unui stat care nu are nici un respect și înțelegere, în sensul cel mai propriu, pentru ce facem noi.

Afirmați anul trecut că Bucureștiul nu are nici o strategie culturală, că este condus opac și fără viziune, că tot ce se construiește în piața de jazz este exclusiv opera promoter-ilor independenți, fără nici o susținere de nicăieri, că nu există încă o sală de concerte propice și că, în fine, Bucureștiul nu arată ca un oraș care iubește muzica. Puteți detalia starea de acum?

Sîntem sub ocupația mediocrității, a sărăciei intelectuale, a hoției generalizate chiar și în domeniul nostru, unde sîntem concurați direct de un stat care toacă banii publici pe evenimente culturale îndoielnice. Sîntem orașul care investește în statui. Rezistenţa a devenit o misiune. Cultura nu trebuie să facă excepție și toți artiștii integri și facilitatorii culturali trebuie să lupte cu armele pe care le au la îndemînă. Asta simt eu acum.

„Nu îi pasă nimănui de etichete“

Spuneați, tot în Dilema veche, acum ceva vreme, că piața de jazz din România este în creștere. Vă menţineți părerea?

Nu mai sînt atît de optimist ca în trecut. Lucrurile par în regres şi nu doar la nivel de jazz, ci la nivel de live entertainment de calitate.

Alaska Snack Time sau Malox, ca să dau doar aceste două exemple de trupe aduse de voi, sînt trupe de tineri și foarte tineri muzicieni din Israel. La noi de ce nu apar astfel de proiecte? Unde sînt tinerii muzicieni de jazz de la noi care să experimenteze granițele genului? În afară de Krisper și Sebastian Spanache Trio, eu nu știu alte exemple notabile.

Pentru că nu îndrăznesc, pentru că cei care i-au format nu le-au dat voie să experimenteze, să greșească, să-și caute drumul lor. Pentru că nu se pregătesc să cucerească lumea, ci următorul concert de cafenea din orașul lor. Pentru că ei încă mai cred în magicul „Am cîntat în deschidere la…“. E nevoie de experiență internațională, e nevoie să nu te mai gîndești dacă ce cînți tu e suficient de jazz. Nu îi pasă nimănui de etichete. Oamenii vor să plece năuciți de la un concert. Să fii atît de bun în ce faci și în felul în care îți prezinți muzica, încît să faci oamenii să-ți vîneze următorul show. Nu mai e suficient să te achiți onorabil de obligația ta de muzician. Sînt prea mulți muzicieni incredibili cu care concurezi direct. Aruncați un ochi la Kamasi Washington, la Robert Glasper etc.

Bono şi Jack White se plîngeau recent că rock-ul s-a efeminat, că e dulceag, că îi lipseşte stamina, furia, nebunia. În acelaşi timp văd tot mai multe grupuri de jazz apropiindu-se mult de rock. Cum vedeți tectonica genurilor în acest moment? Mai există genurile muzicale cum le ştiam?

Da, e adevărat că multe trupe de rock ratează subiectele importante, că și-au diluat stilul pentru a fi radio friendly, dar sînt multe excepții în underground. Poate că acolo ar trebui să ne uităm. Legat de stiluri, citind și uneori făcînd interviuri cu muzicieni, am observat că mai toți spun că pe ei nu-i interesează etichetele muzicale. Și au dreptate să spună asta. Pentru artiști, lucrul ăsta e secundar. Ne sînt nouă necesare ca să-i așezăm mai ușor într-o categorie, ca să simțim că aparținem unui trib. Cred că lucrurile au devenit foarte fluide și în ceea ce privește confluența dintre stilurile muzicale și a felului în care se consumă muzica. Informația muzicală este enormă și nu mai există timp pentru aprofundarea albumelor, așa cum se întîmpla pînă acum un deceniu. În schimb, e mult mai ușor să avem acces la concertele trupelor pe care le iubim, fapt de neimaginat înainte.

Dacă v-ați permite, pe cine ați aduce să cînte într-un club românesc cu o capacitate de doar cîteva sute de locuri 1) din zona jazz-ului şi 2) din orice alt gen muzical?

Din zona jazz-ului, mi-aş dori Carla Bley Trios, Steve Coleman, Dave Douglas, Jason Moran. Din alte zone muzicale, Therr Maitz, Hypnopazuzu, Fever Ray, Mantar.

Ce artişti noi din zona jazz-ului ați descoperit recent şi ne-ați recomanda să-i ascultăm? Data trecută ați spus nume precum Sons of Kemet, Vintage Trouble, Shabaka and The Ancestors, Mammal Hands, Dans Dans.

Kuhn Fu, Ambrose Akinmusire, Cory Henry, Nate Smith, Rotem Sivan.

La ce festivaluri de jazz să mergem anul acesta?

Pentru un oraş cu o energie minunată, pentru un line-up versatil şi curajos, plus organizare impecabilă, fără îndoială că ar trebui să mergeţi la Jazz in the Park, în Cluj-Napoca. O să fim şi noi acolo.

a consemnat Marius CHIVU

Foto: Miluţă Flueraş