Proporţii & dozaje
● Kneebody, Anti-Hero, Motéma, 2017.
Americanii Kneebody fac parte din valul de jazz milenial care a pășit decisiv înspre lumea pop-rock și spre ascultătorul de radio pe mașină – un val de trupe îndeobște tinere care ne-au vizitat des în ultimii ani, și pe noi, și alte meleaguri pe care clasicii și sacrii mai rar riscă să vină. Pare a fi chiar o strategie de infiltrare pe teritorii virgine unde jazz-ul are popularitate marginală și publicul nu a apucat să dezvolte prejudecăți, îmbrățișînd oferta de nou fără obstacole ideologice. Acest sortiment american de nu-jazz (mai dansant, mai puțin criptic și mai puțin electrificat decît segmentul scandinav) e agil în prezentare, pretîndu-se oricărui tip de eveniment – cîrciumă sau festival open-air, mediu exclusivist jazz sau club de hipsteri. (Kneebody tocmai au cîntat lunea trecută, cu casa închisă, în Clubul Control din Bucureşti în seria de concerte Jazz Nouveau, unde pe 26 februarie a fost programată și trupa israeliană Malox.) Prinde repede la public eterogen și dezinteresat, oferind în același timp bucurii și celui pretențios – o artă a compromisului și dozajului înspre care tind multe din strategiile muzicale post-2000.
Nu avem la Kneebody versiunile cover intrigant-distractive ale unor The Bad Plus și nici jazz-ul electro-psihedelic din Norvegia – aici cheia de acces e ritmul pop-rock rudimentar (un anume Nate Wood, minimal implicat pe majoritatea pieselor), peste care se aplică vibrații calde de bas (Kaveh Rastegar) și clape prog-rock (Adam Benjamin, un hibrid de Keith Emerson și Brian Eno) spiralînd în bolero în jurul centrului gravitațional asigurat de două instrumente de suflat – saxofonul lui Ben Wendel și trompeta lui Shane Endsley. Instrumentele de suflat sînt ancorele trupei în teritoriul jazz, dominînd majoritatea pieselor – unele par compoziții solo ale cîte unuia dintre cei doi suflători, în jurul cărora restul membrilor doar se pliază și se repliază; nu e așadar de mirare că grupul vine cu recomandări călduroase de la suflători prestigioși precum Joshua Redman și Dave Douglas.
Suflătorii rareori sînt dispuși să împartă poziția de protagonist, ceea ce face din duetul Endsley – Wendel o găselniță destul de rară, un cuplu dispus la abținere și temporizare pentru un profit comun – rezultatul e suficient de aerisit încît binomul trompetă-saxofon să capteze atenția în contorsiuni hipnotice, însă nu e atît de aglomerat încît să intre pe teritoriul big band-urilor, al suflatului orchestral pentru scene mari. Pe alocuri sună ca o versiune instrumentală minimizată a celor de la Snarky Puppy.
Găselnița le-a asigurat o carieră de bună vizibilitate și o nominalizare Grammy, iar albumul Anti-Hero prezintă o proporționare ideală între cei doi protagoniști, rezultat al unei cariere dedicate experimentării cu proporții și dozaje. Cineva a concluzionat în urma acestor experimente ca bateria să ofere o planificată sărăcie ritmică (exceptînd prestaţiile live), cel mult la cel de agent de închegare (pe albumul precedent a fost dublată de beat-uri electro prin colaborarea cu DJ Daedelus). Condimentele responsabile cu aromele sînt basul și clapele, asigurînd componenta rock prin emulații de chitară și completînd adesea secțiunea ritmică. Hit-ul colaborării menționate cu Daedelus, sugestiv intitulat „Drum Battle“, are aici o variantă bizară, în care toba se duelează cu instrumente care nu sînt în mod intuitiv asociate componentei ritmice.
Ingredientele de esență sînt pomenitele instrumente de suflat – pasiunea pentru acestea va determina în bună măsură interesul pe care ascultătorii îl vor manifesta pentru acest album. Clapa are însă un excelent obicei de a-și depăși atribuțiile, constituind principala sursă de imprevizibil – ascultătorii care vin din afara lumii jazz vor găsi satisfacții în a se lăsa ghidați de acest instrument.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
