Flaute deloc fermecate
● Björk, Utopia, One Little Indian, 2017.
„Just that kiss / Was all there is, / Every cell in my body / Lined up for you, / Legs a little open / Once again / Awaken my senses, / Head topless / Arisen my senses.“ Vulnicura, cel mai trist și eviscerant album dintr-o carieră solistică de aproape 25 de ani, a rămas în urmă. Inima ei zdrobită, interminabilă mantră otrăvită pe fundamentalul single „Black Lake“ de pe albumul de acum doi ani – „My heart is an enormous lake / Black with potion“ –, este astăzi o vulvă perlată pe fruntea artistei. Coperta noului album al lui Björk Gudmundsdóttir nu se încurcă în mesaje timide. Utopia este încărcat la maximum cu acea senzualitate stranie pe care reușește să o emane deseori opera islandezei și, probabil în consecință, cu flaute. Dacă albumul acesta lansat pe 24 noiembrie are o temă, pe lîngă cele ale renașterii întru senzualitate, insulei feministe care ar putea restarta întreaga filozofie a lumii și, parțial, a politicului contemporan de după alegerea lui Donald Trump, ea se referă fără doar și poate la masiva folosire a instrumentului fără de care Jethro Tull n-ar mai fi fost o trupă de rock atît de neobișnuită.
„Blissing Me“ curge acustic în siajul primei piese de pe album și lasă impresia că Utopia ar putea să fie, în contrapartida lui Vulnicura, un revenge album: „All of my mouth was kissing him, / Now into the air I am missing him“. De la Debut încoace, Björk nu și-a ascuns niciodată viața personală în spatele unor cuvinte impenetrabile. Dar ea a fost mereu și despre transgresie, despre mișcarea în teritorii sonore și narative distincte, despre de- și relocare și despre fluiditate. Fluide sînt aici și construcțiile co-producătorului Alejandro Ghersi, alias Arca. „The Gate“, lead single-ul albumului, vorbește, în limbajul studioului de înregistrări, despre cum să conservi aerialitatea unei muzici din ce în ce mai orientate către logos și eikón: infatigabilele flaute, field recordings cu sunete scoase de păsări, sintetizatoare fantomatice și (sub)bași veniți din măruntaiele pămîntului. „My healed chest wound / Transformed into a gate / Where I receive love from, / Where I give love from. (…) Didn’t used to be so needy, / Just more broken than normal, / Proud self-sufficiency / My silhouette is oval, / It is a gate!“ Björk cîntă astăzi un antipop tehno-psihedelic care pare complet deconectat, dincolo de aluziile textelor/temelor, de la o realitate imediată căreia Post, Homogenic sau Vespertine i se închinau în trecut.
Utopia este un animal ciudat. Fiind, la cele aproape 73 de minute ale sale, cel mai lung album din discografia artistei islandeze, el vine încărcat cu un tezism conceptual de multe ori greu de digerat – aer-aerian-instrumente-de-suflat-aer-sunetele-păsărilor-zburînd-în-aer – și se blochează frecvent în fundături sonore. „My instinct has been shouting at me for years / Saying «Let’s get out of here!», / Huge toxic tumour bulging underneath the ground here / Purify, purify, purify, purify toxicity!“, recită Björk pe piesa care dă numele albumului, și am senzația că spune aceste cuvinte și pentru a le auzi ea însăși.
Paul Breazu este jurnalist.
