Blues şi ritm într-un sat din Sahara
● Fatou Seidi Ghali & Alamnou Akrouni, Les Filles de Illighadad*, Sahel Sounds, 2016.
Christopher Kirkley e un tip cu fler. Cînd, în 2009, acest inginer chimist din Portland, Oregon, ateriza în Mali, cu un rucsac în spate, o chitară în mînă și un fetiș de dimensiuni respectabile pentru munca lui Alan Lomax, descoperea acolo un nou „continent“: muzica tuaregilor. Acesta părea a nu fi fost călcat apăsat de pasiunea sonofagă pentru ceea ce încă numim, cu o sintagmă problematică, world music. Popor seminomad, de religie islamică, trăind în nord-vestul Africii, de-a lungul deșertului Sahara, pradă, în secolele al XIX-lea și al XX-lea, pretențiilor colonialiste ale Franței și, mai apoi, diverselor imperative ale statelor între granițele cărora locuiau, tuaregii au început să performeze, uneori în strînsă legătură cu rebeliunile postcolonialiste, un stil muzical în care chitara electrică își tăia partea leului. Numit Tichumaren, legenda spune că a fost inventat de o formație cu un Grammy în vitrină, Tinariwen, fondată la sfîrșitul anilor ‘70 de cîțiva muzicieni tuaregi dintr-o unitate militară „sponzorizată“ de Muammar al-Gaddafi. Un fel de -blues al deșertului, muzica aceasta, hipnotică și îndeajuns de nonconformistă pentru urechile occidentale – probabil că unii dintre voi își mai amintesc filmarea aceea viralizată cu chitaristul Mdou Moctar cîntînd la o nuntă în orașul său natal din Niger, Tchin-Tabaraden –, a ajuns să fie exportată de chiar label-ul pe care Kirkley îl fonda nu la mult timp după ce pusese piciorul în Mali.
Tot din universul muzicii Tichumaren – numele dat și culturii tinere din locurile populate de tuaregi, aflată într-o condiție periferică determinată de contextul istoric socio-politic – vine și Fatou Seidi Ghali, una dintre foarte puținele chitariste din spațiul tuareg. Dar ea nu trăiește, ca toți ceilalți performeri ai genului lansați în lume de Sahel Sounds, într-o zonă urbană, precum Agadez sau Niamey – Christopher Kirkley însuși îi caracterizează muzica drept una rurală. Nici nu cîntă, pe acest prim album pe care îi apare numele, Les Filles de Illighadad, la o chitară electrică, ci la una acustică – „e muzică pentru atunci cînd nu ai electricitate“, spunea același Kirkley pe blog-ul propriului label. Și nici nu cîntă despre fapte de arme, ca „artiștii soldați“ (l-am citat aici pe Abdallah Ag Alhousseini, chitarist și vocalist în Tinariwen), ci, spune Kirkley, despre viața cotidiană, trăgînd cu coada ochiului la tendé, un stil muzical comunitar bazat pe instrumentul de percuție eponim. Muzica lui Ghali pe acest album e repetitivă și, paradoxal, intimistă, spartă firav de ceea ce se aude în fundal (înregistrările au fost făcute în aer liber, în satul Illighadad din Niger): alte voci, dialogurile dintre piese, țipătul îndepărtat al unei păsări, sunetele stranii ale unui sat nomad din mijlocul celei mai mari întinderi de nisip a lumii. Ea curge cu delicatețe către un climax materializat pe cea de-a doua față a LP-ului: Fatou Seidi Ghali, acompaniată de Alamnou Akrouni ca interpretă principală, dar, de fapt, de toți cei prezenți, performează un magnetizant tendé. Este finalul magistral al unui disc care vorbește, de fapt, despre muzica în jurul căreia o comunitate de partea cealaltă a Mediteranei (sau a Atlanticului, în cazul lui Christopher Kirkley) își ordonează viața, acompaniindu-i-o, în același timp.
* Albumul Les Filles de Illighadad poate fi comandat, în varianta vinil, și descărcat contra cost, în format digital, de pe pagina de Bandcamp a label-ului Sahel Sounds, la adresa sahelsounds.bandcamp.com/album/les-filles-de-illighadad.
Fatou Seidi Ghali și Alamnou Akrouni vor concerta la cea de-a doua ediție a festivalului Outernational Days, organizat de The Attic Magazine, care va avea loc între 7 și 9 iulie 2017 la Grădina Uranus din București. Mai multe detalii despre eveniment puteți găsi la adresa the-attic.net/outernational și pe pagina de Facebook a festivalului, facebook.com/outernationaldays.
Paul Breazu este jurnalist.
