Cotituri-surpriză
● Pixels, ROK, self released, 2016.
Am avut o depresie cumplită în preajma anului 2000 pe seama nivelului rock-ului (tineresc, alternativ) de la noi. Identitatea rock națională părea înțepenită în teme precum „în plastic totul e fantastic“, „iubita mea n-a mai polenizat de mult“, „trăiască berea în care ne-am născut“, „n am nici bani, n-am nici mașină“. Nu sînt spicuiri din manelele vremii, ci mostre din spiritul rock românesc de la trecerea dintre milenii. Trupele care se aventurau să abstractizeze, eventual chiar să cînte în engleză, erau rare (și cîntau pe nas, cu accent școlăresc), iar cele mai cu tradiție cîntau prudent despre măritiș, îngeri sau ceruri, mizînd pe priza ideologică la populația conservatoare. Stăteam la petreceri proto-corporatiste într-un colț, venea lumea să întrebe ce am, de ce nu dansez acum, că mi-au pus una rock cum îmi place mie, și nu știam ce să răspund. Trăiam în miezul unui experiment social perfid de formatare mentală, iar dacă aș fi avut niște ochelari din ăia magici ca în filmul They Live, aș fi putut vedea chipurile reale, inumane, ale artiștilor și producătorilor vremii. A fost și o eclipsă totală de soare în perioada aceea.
În consecință, n-am mai pus urechea pe rock românesc vreme de vreo zece ani. Divorțul a fost benefic (între timp apăruse și YouTube să ne mai conecteze la realitate), așa că reîntîlnirea la ani distanță a adus o anume prospețime. Am trecut peste jurăminte și am reînceput să frecventez chiar și trupe locale ori necoapte, care acum evoluează perceptibil de la un an la altul și în alte aspecte decît garderoba.
Una din surprizele anului trecut a fost albumul ROK al celor de la (The) Pixels. După cîteva indecizii, remanieri și repoziționări stilistice, trupa aduce acum un melanj eterogen de electro-pop dansant, post-punk competent, chiar și un fel de nu-metal discret (deconstruit într-un hip-hop politicos ce dă mîna prietenește cu hipstereala indie). Creierul proiectului, Cătălin Rulea, a mai pus umărul la un alt hei-rup semnificativ al istoriei rock recente, grupul Toulouse Lautrec, însă cu Pixels încearcă altceva și încearcă multe, combinînd pe fiecare material noi ingrediente – nu e clar dacă în căutarea vreunei proporții de aur ori doar ca să se mențină în alertă creativă. Îl ajută bateristul Tudor Popescu, lansînd recent și interesantul proiect jazz dance cu numele Cuantune. Basistul Andreas Aron a adus în trupă răsteala rap cu debit sub presiune. Li se alătură clăparul Liviu Iancu și o voce feminină al cărei nume se schimbă de cîte ori verific componența grupului – acum se numește Diana Secu, să-i urăm persistență.
Albumul are calitatea de a surprinde la fiecare cotitură – drumul de la Linkin Park la Arcade Fire și de la Daft Punk la (reminiscențe de) Toulouse Lautrec e unul sinuos –, însă trupa nu derapează la nici o curbă. Sînt chiar prea multe idei pentru un singur album, avem aici ceea ce un manager cu gîndire strategică ar califica drept „risipă de surprize“, ridicînd provocări serioase pentru următorul pas al trupei. Mai ridică probleme și cu privire la publicul-țintă – cînd oferi de toate riști să bruiezi ascultătorii care țin la o anume zonă de confort. Piese mai recente, lansate după albumul ROK, anunță deja o nouă reinventare a trupei într-o direcție mai conformă cu cerințele Ministerului Culturii şi Identității Naționale, însă istoria ne învață să nu facem presupuneri pripite cu privire la viitoarele materiale Pixels.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
