Între 18 și 20 august a avut loc la Alba Iulia a șaptea ediție a festivalului muzical de provincie Dark Bombastic Evening (DBE). „Provincie“ are aici un dublu sens – pe de o parte legat de localizarea între zidurile cetății de la Alba Iulia, după ce primele ediții avuseseră loc în condiții mai restrînse, prin cluburi bucureștene; pe de altă parte, festivalul se poziționează ideologic în diverse provincii muzicale, evitînd din capul locului prezența numelor monetabile, pentru a prezenta o plajă largă de forme muzicale avangardiste – în special folk, post-rock și diverse hibridizări metal.

Mai puțin electro ori jazz, din păcate, deși anul trecut au fost bine primiți timișorenii de la Exit Oz. Anul acesta, spațiul românesc a fost alocat post-rockerilor bucureșteni de la Fjord – competenți și corecți, dar tardivi într-un gen ce devenise suprasaturat încă de cînd începeau să se formeze primele trupe la noi. Prezența în program a două grupuri din același segment stilistic (și de vîrstă) – norvegienii Spurv și belgienii Hemelbestormer – a fost concludentă în a evalua distanța față de abordarea românească predilectă, a imitării trupelor favorite și a cantonării în regulamente stilistice. Rămîne un subiect de dezbatere dacă diferențele între „noi“ și „ei“ țin de accesul la tehnologie și resurse ori de ideologie artistică; și rămîne de văzut dacă noul album Fjord, pe cale să iasă zilele astea, va arăta simptome de îndrăzneală.

Bucureștenii și norvegienii au deschis (cu unele dificultăți meteorologice) ziua de mijloc a festivalului, ce a grupat trupele mai accesibile și mai interesante din program, cu accent pe folk și post-rock. După-amiază am fost întreținuți de neo-folkiștii King Dude (SUA) și Spiritual Front (Italia) – comunicativi și joviali, în contrast cu temele dark-erotice ale cîntecelor lor. Apoi Death in Rome au amuzat și ei cu versiuni solemne ale unor hit uri de vară deșănțate, precum „Pump Up the Jam“ (Technotronic), „Careless Whisper“ (George Michael) ori „Summertime Sadness“ (Lana del Rey). Trupa preferă să se bucure de succesul acestei glume ca personaje incognito, cu fețele acoperite (bîrfele vehiculează legături cu grupuri ca Rome ori Death in June). Au urmat britanicii Crippled Black Phoenix, proiect post-rock al unor membri Mogwai și Electric Wizard mizînd pe tușe retro à la Pink Floyd (ori mai degrabă pe filtrul pus de Anathema peste Pink Floyd). Ne-au vizitat recent și la București, și par autentic surprinși de buna primire de care au parte la un public care nu le cunoaște aproape deloc piesele, semn că muzica lor rezonează visceral cu emoții colective românești. Cel mai spectaculos concert al serii a aparținut totuși rușilor world-music Theodor Bastard. Scena muzicală rusească e cu desăvîrșire ignorată la noi, și nu doar de cînd ne-am întors fețele înspre valorile occidentale. Numeroase surprize îi așteaptă pe cei dispuși să sape măcar la suprafața spațiului muzical ex-sovietic, iar veteranii Theodor Bastard sînt una dintre cele mai interesante – un hibrid între Dead Can Dance și Phoenix ai noștri, cu influențe asimilate aventuros și din alte zone.

Spre deosebire de precedentele ediții, în acest an programul DBE a fost dominat de sunete rock și metal, grupate în prima și ultima zi a festivalului. Prima zi a avut drept principal punct de atracție revelația orthodox-metal a anului trecut, proiectul incognito Batushka ce mixează muzica liturgică ortodoxă cu tăvălugul black metal, făcînd din nou ortodoxia „cool“, cum n-a mai fost de la Marea Schismă încoace. Minicorul de diaconi și emanațiile de tămîie ar putea fi puntea de reconciliere între BOR și metaliștii români, însă deocamdată intențiile grupului nu sînt clare – versurile sînt în slavonă și nu le pricepe nimeni, iar de sub cagulele preoțești purtate pe scenă nu s-a putut vedea dacă membrii grupului chicoteau ori delirau de la fumul gros de tămîie. Tot cu un spectacol elaborat și de impact vizual s-au prezentat și Hamferd, din Insulele Feroe – țară care (alături de Islanda) are printre cele mai mari densități de muzicieni activi pe domiciliu, însă cu greu reușește să se facă auzită în spațiul pop-rock de la noi. DBE a oferit astfel o ocazie destul de rară, iar trupa s-a prezentat cu o eleganță atipică sortimentului de metal bombastic pe care îl practică, expunîndu-se chiar și la discuții despre fotbal (în timpul after-party-ului serii). Încălzirea zilei a fost asigurată de Barren Earth (un alt proiect ce include vocea de la Hamferd, în colaborare cu membri Amorphis și Kreator), sus-pomeniții belgieni Hemelbestormer și două exotice grupuri hippie-rock cu prezențe feminine exotice – grecii Universe217 și finlandezii Jess and the Ancient Ones.

Festivalul s-a încheiat cu seara norvegiană, grupînd trupe ce au revenit recent în atenția scenei avant­garde-metal după absențe îndelungate. Vedetele serii au fost In the Woods, după 13 ani de absență, aflați încă în căutarea sound-ului de relansare – fără vocea feminină care le-a atras și la noi o popularitate moderată în anii ’90 și cu o voce masculină nouă, oarecum incompatibilă cu piesele lor melancolice. Concertul lor a fost precedat de colegii de generație Dødheimsgard, care au preferat să livreze un show black metal agresiv, ocolind materialele mai experimentale cu care s-au detașat de restul scenei de care aparțin. Au compensat însă Virus (proiect desprins din aceiași Dødheimsgard), care au mizat strict pe fațeta prog-rock, prezentînd un program puțin cam prea sofisticat pentru cineva care a apucat să consume două-trei beri. Trupelor veterane li s-au alăturat debutanții Vemod, oferind propriul sortiment de noise-metal (o variantă ceva mai monotonă a zidului de zgomot cu care impresionau elvețienii Darkspace la ediția de anul trecut). Deschiderea zilei și încălzirea publicului au fost asigurate de debutanta Sylvaine (răspunsul francezilor la Chelsea Wolfe), finlandezii Throes of Dawn (amintind de perioada de mijloc din cariera Paradise Lost) și Ghost Bath (tineri americani călărind pe valul de succes al hipster-metalului californian popularizat de Deafheaven).

În ciuda unei ușoare creșteri în popularitate, festivalul mizează în continuare pe o relativă intimitate, muzicienii amestecîndu-se cu publicul, unii revenind de la un an la altul cu proiecte noi ori pur și simplu pentru o vacanță alături de fanii din Balcani și Levant – în mod particular merită menționat efortul fanilor iranieni, turci ori israelieni pentru a se revedea cu amicii și trupele scandinave pe tărîm românesc, în condițiile în care statutul rock-ului prin Orientul Mijlociu e la limita legalității. Alte evenimente cu impact emoțional au fost expoziția foto a lui Miluță Flueraș – unul dintre supraviețuitorii tragediei din Colectiv și fotograf de nădejde al festivalurilor rock din România – și expoziția de tablouri ale lui Costin Chioreanu – popular grafician al industriei rock, cu un impresionant portofoliu de coperte de album, postere și clipuri video comisionate de case de discuri din toată Europa. Cadrul de desfășurare a festivalului a fost asigurat de Asociația RYMA, care a amenajat zidurile cetății din Alba Iulia cu baruri, spațiu de campare și alte facilități menite să înlesnească dezvoltarea unei tradiții de evenimente culturale în spațiul respectiv. 

Aron Biro este autorul blog-ului http://a­ron­­bi­ro.blogspot.com.

Foto: Miluţă Flueraş