Morrissey la Palat
● Morrissey, Tour 2015 – World Peace Is None of Your Business, Sala Palatului, Bucureşti, 14 octombrie 2015.
La 56 de ani împliniţi pe 22 mai anul acesta, Steven Patrick Morrissey, fostul vocalist al trupei indie britanice The Smiths, a concertat pentru prima oară la Bucureşti, pe scena Sălii Palatului, în faţa a circa 2.500-3.000 de spectatori. Prilejuit de turneul de promovare a albumului de anul trecut,
(despre care am scris aici:
), şi deschis de proiecţia unor imagini cu artişti care i-au inspirat cariera – printre ei, The Ramones şi Edith Sitwell, Mott the Hoople şi Nico, New York Dolls şi James Baldwin, Lypsinka şi Maya Angelou –, concertul de pe 14 octombrie a însemnat aproximativ două ore de muzică, mesaje militantiste, fanate glume antimonarhice, emoţie şi un fermecător & enervant aer de desuetudine. În esenţă, tot ceea ce poţi aştepta de la un complicat individ care a avut pretenţia ca propria autobiografie, lansată în această toamnă, să fie publicată de Penguin în colecţia… „Penguin Classics“, între Homer, Vergiliu şi Montaigne.
Cu „Suedehead“, piesă de pe
, primul şi, poate, cel mai bun disc solistic al său, Morrissey deschide balul. O aluzie îndreptată către faimoasa carte a lui Richard Allen, dar şi una către public. Membrii pestriţei trupe care îl acompaniază, cinci la număr, Jesse Tobias, Boz Boorer, Mando Lopez, Matthew Ira Walker şi Gustavo Manzur, sînt îmbrăcaţi identic. „Salut!
Fotografia cu Bruce Lee şi vocea lui Klaus Nomi sînt semnele care anunţă faptul că interminabilul prolog se apropie de final: „Why do you come here? And why do you hang around?“. „Ganglord“ se suprapune pe prima repriză vizuală cu adevărat şocantă – un montaj infernal, cu imagini ale brutalităţii poliţiştilor americani. „Bucharest, do you feel entertained?“ Vocea i-a devenit mai aspră, corpul a început să-l trădeze. „The police are kicking their way into my house / And haunting me / Taunting me / Wanting me to break their laws…“ Cele două chitare nu se sincronizează impecabil, iar acustica Sălii Palatului are limitele sale evidente. Iadul se dezlănţuie însă, aşa cum era de aşteptat, pe tezista „Meat Is Murder“. Imaginile filmate cu animale sacrificate sînt imposibil de privit. Rîurile de sînge se contopesc cu dansul delirant al luminilor roşii, construind o apocalipsă hipnotizantă. În mijlocul ei, Morrissey tronează impasibil, declamîndu-şi transfigurat propriile versete satanice: „Heifer whines could be human cries / Closer comes the screaming knife / This beautiful creature must die / This beautiful creature must die / A death for no reason / And death for no reason is murder!“. Trupa construieşte un soundscape pe măsură. Sîntem în mijlocul unui uriaş abator, locul în care preotul îmbrăcat în cămaşă albă încearcă să ne convertească la vegetarianism. Industria cărnii îşi primeşte locul, undeva între ISIS şi Kim Jong-un.
De aici, din punctul de climax al concertului, mai sînt cinci piese pînă la final, din cele 21 de pe
: „First of the Gang to Die“, „The Bullfighter Dies“, „The World Is Full of Crashing Bores“, „What She Said“ şi – pregătiţi salvele de tun! – „The Queen Is Dead“. Ne scurgem din eterna Sală a Palatului cu imaginea Elisabetei a II-a arătîndu-ne degetele mijlocii ale ambelor mîini. Au fost două ore de muzică, mesaje militantiste, fanate glume antimonarhice, emoţie şi un fermecător & enervant aer de desuetudine.
Paul Breazu este jurnalist.
