Albumele muzicale ale anului 2014
E dificil să alegi cel mai bun disc, unul singur, apărut într-un an generos muzical şi plin de apariţii interesante, aşa cum a fost anul trecut. Astfel, dincolo de gusturile personale, cei invitaţi să răspundă acestei anchete şi-au formulat singuri criteriul după care au ales albumul muzical românesc favorit, apărut în 2014 – de unde şi diversitatea titlurilor şi a stilurilor. Motiv pentru care îi invităm pe cititori să completeze această listă în comentarii. (M. C.)
● Maria BALABAŞ
A Pasha’s Abstinence scos de Sebastian Spanache Trio (Fiver House Records) este un tip de produs muzical care ar fi trebuit să apară de mult în România şi pe care generaţiile tinere să şi-l asume. În cercul vicios în care ne învîrtim, calitatea acestui album pare aproape inexplicabilă.
(www.sebastianspanachetrio.com)
● Aron BIRO
Deşi recompilările operei lui Adrian Enescu (Invisible Movies şi Funky Synthesiser 2.0 apărute la A&A Records) constituie cel mai important release muzical al anului, aş recomanda albumul anului mai degrabă cu titlu de încurajare decît cu titlu de evaluare, acordat unui material nou, tineresc, de început de drum – albumul Shout al celor de la Moonlight Breakfast. Un jazz facil ce trece cu succes drept pop sofisticat, cu meritul de a umple un lips în muzica românească şi a introduce sound-ul sexy jazz (à la Koop) într-o scenă pop românească destul de ameţită, captivă între nostalgia pentru generaţia lui Marius Ţeicu şi avîntul unei potenţiale mişcări post-manele.
● Alex BRĂTIANU
De departe cel mai interesant proiect muzical al anului este Cocalar Cosmos – National Geografic Soul Mix (Local Records). Este proiectul unui artist vizual care refuză să înghită cele două decenii de mitologie naţională pre-‘89 şi cei 25 de ani postrevoluţionari, în care încă ne străduim să ne vindecăm social şi să înţelegem cine sîntem. Şi o face printr-o tehnică de colaj audio şi mash-up în care stau, într-o suspensie coloidală savuroasă şi primitivă, ca ultima tobă mîncată, hituri noi şi vechi, pasaje din Gâdea, Ceauşescu şi Băsescu, manele, electronică românească care se exportă la greu, pasaje de imnografie ortodoxă şi alte artefacte ingenios alese. Corespondentul vizual e o tocăniţă de protocronism, Românie paranoidă, propagandă comunistă, ortodoxie, pornografie şi ridicol. În România care visează la lucrul bine făcut, Cocalar Cosmos e un proiect care refuză orice intenţie integratoare şi vomită, la modul inteligent şi iconoclast, toate prefabricatele culturale grosolane care ne fac simultan să ne mîndrim şi să înnebunim în neputinţa de a fi români.
● Paul BREAZU
Alegerea mea pentru albumul românesc al lui 2014 se numeşte Împămîntenit (Ursa Mică) şi e muzica unui aparat pentru care „Sîmbra oilor“ rulează logic pe saxofon, drone-ul e infatigabil şi touch-ul (post)metalistic aruncă restului ocheade seducătoare. Totul e aruncat într-o psihogeografie mitologică întinsă între Zurobara şi Parsa, al cărei Drum al Mătăsii poate fi străbătut călare pe o capră mascată. În muzica produsă de trupa Exit Oz vocile se multiplică în chant-uri macabre, toaca şi orga poartă dialogul surzilor, aluziile jazziste sînt decapitate de un lirism bîntuitor, iar Dead Can Dance şi Negură Bunget sînt fraţi sau surori de cruce.
● Mihai DINU
Temple Invisible au reuşit să combine două componente muzicale distincte, trip hop-ul şi industrialul dark. La asta mai punem o doză mare de sexualitate, izvorîtă din maniera de interpretare a Irinei Bucescu. EP-ul ENTER_ este o invitaţie: la regăsire, cu sine şi cu ceilalţi.
● Silviu MEDEŞAN
Raze de Soare – Albatros (Future Nuggets) pentru că readuce în lumină eterna întrebare: „Cine sînt hipsterii români?“, la care eu aş adăuga dilema dacă încă mai judecăm muzica după grupul majoritar care o ascultă.
● Cătălin MESARU
Pînă prin august, cînd am lansat pe Internet www.stereobeasts.com, nu prea am avut tangenţe cu muzica românească din zona nu-chiar-mainstream-sau-deloc-mainstream. Sigur, ştiam de trupele inutile (gen Byron sau Robin and The Backstabbers), ştiam şi de proiecte gen Poetrip, sau alte chestii pe care le degustasem răzleţ. Ce nu cunoşteam, însă, era trupa Aeon Blank care au lansat anul ăsta albumul Dark Waters (Universal Music România), un album foarte, foarte bun cap-coadă, foarte bine produs (deh, se cunoaşte că nu-i mînă de producător român), un album care ştie cînd trebuie să se ia în serios şi cînd să se arunce în chestii distractive, băieţii ştiind să-şi dozeze muzica aşa cum trebuie şi să şi-o presare de hooks and riffs and synths, oh my! De-asta este şi albumul românesc al anului, de altfel şi de-asta o să stau cu ochii pe ei de-acum înainte.
● Mihai PLĂMĂDEALĂ
Prin albumul de debut, Roundhouse (self release), formaţia Velosonics îşi anunţă intrarea în lumea bună a muzicii româneşti de expresie post-rock, mă refer la aripa mai puţin comercială a acesteia. Cu o echipă de profesionişti în spate, producătorul Adam Whittaker şi mereu inspiratul impresar Ernesto Bianchi, cei cinci băieţi au reuşit un album cinstit, care sintetizează, alegoric vorbind, anii de căutări întreprinşi de Luna Amară, încercările Travka, insistenţa şi persistenţa Kumm, admirabila luptă a lui Byron cu sine, depăşirea limitelor de către Grimus sau, pentru a mă opri undeva, nonşalanţa Toluouse Lautrec. Zece piese OK, dar, dacă va fi să înceapă cu adevărat, povestea Velosonics îşi va avea momentul de start în 2015.
● Zoltan VARGA
Sebastian Spanache Trio, A Pasha’s Abstinence (Fiver House Records). Pe scurt, cei trei muşchetari timişoreni propun o călătorie în timp, plină de tempo-uri bine amestecate şi orchestraţii izbutite. Discul poate fi catalogat o „enciclopedie“, căci conţine destule „episoade“ sonore din diverse arii de interes care pot fi savurate pe deplin atît de cei care îşi aduc aminte de duminicile în care în ţara noastră circulau fie maşinile cu număr par, fie cele cu număr impar, dar şi de cei născuţi cu MP3-ul în braţe. Ascultătorul are ocazia să savureze, rînd pe rînd, contrabasul lui Csaba Santa la adevărata sa valoare, percuţia „exact cît trebuie“ a lui Radu Pieloiu, dar şi prestaţia fără cusur a pianistului Sebastian Spanache. Categoric, albumul ăsta nu face parte din „felia“ nu jazz, ci e mai degrabă o abordare „fresh“ a jazz-ului clasic.
(www.sebastianspanachetrio.com)
anchetă realizată de Marius Chivu
Foto 1: Sebastian Spanache Trio - M. Surdea; foto 2: Exit Oz - V. Cătălineanu; foto 3: Temple Invisible - O. Dogaru; foto 4: Velosonics.
